S-a împlinit visul lui Noica
Au apărut încă şase volume - şi anume 15, 16, 17, 18, 19 şi 20 - din ediţia de facsimile după manuscrisele lui Mihai Eminescu. Urmează să mai apară trei şi atunci se va împlini visul lui Constantin Noica. Fiecare dintre noi va putea, într-un fel, să aibă în casă legendara ladă cu manuscrise - caiete şi foi volante - încredinţată de poet lui Titu Maiorescu.
În ceea ce mă priveşte, m-am grăbit să-mi procur noile volume editate sub egida Academiei Române de un grup de cercetători coordonat de Eugen Simion. Le-am adus nerăbdător acasă şi, în fiecare noapte, îmi petrec câteva ceasuri citind versuri şi însemnări, fragmente de proză şi de piese de teatru, traduceri şi versuri populare scrise de mâna lui Eminescu. Vecinii care văd fereastra de la camera mea luminată la ore târzii ar putea crede că tipăresc bani sau că am întâlniri secrete. N-ar fi exclus ca şi SRI-ul să intre în alertă. Dar îndeletnicirea mea este cu totul inofensivă. Reconstitui, înfiorat de emoţie, ceva din spectacolul gândirii eminesciene.
Deşi avea un scris ordonat, de elev conştiincios, Eminescu gândea continuu şi efervescent. Se poate vorbi în cazul său de un dramatism al exprimării. Frazele care îi scăpau de sub control şi urmau o logică proprie erau tăiate şi rescrise. La fel se întâmpla cu cele care simplificau o idee, sacrificând nuanţele. Se simte pretutindeni autoritatea de fier cu care poetul obliga limbajul să-i exprime viziunea. Dar se simte şi tandreţea sa faţă de cuvinte.
Eminescu elibera cuvintele din reţeaua de obligaţii pe care le aveau în comunicarea convenţională dintre oameni. Le restaura înţelesul originar. Nu întâmplător pe unele le caligrafia separat, rotunjindu-le literele cu voluptate. Îi plăcea, în mod evident, să vadă cum arată şi, probabil, şi să audă cum sună. Mi-l închipui pronunţându-le cu pauze
