Întors dintr-un concediu mirific în Republica Dominicană şi la New York, Ioan T. Morar a constatat că n-a văzut, în Bucureşti, o zi întreagă, nici un om zâmbind. Din câte aflăm de pe blog-ul său, în ziua respectivă a circulat mult, s-a plimbat îndelete printre rafturile unui hipermarket, a stat la coadă, a discutat cu oamenii, i-a văzut vorbind între ei sau conversând la telefon. A străbătut oraşul, a condus maşina. A avut, aşadar, timp să observe. Nicăieri, însă, nici o umbră de zâmbet. Rezultatul e un comentariu de-o amară disperare, descrierea unei lumi post-apocaliptice, în care par să fi supravieţuit doar umbrele fiinţelor de altădată. România normală, România gesturilor fireşti, România oamenilor politicoşi pare să fi dispărut pentru totdeauna. Arareori, o dată la câteva luni, se întâmplă să vezi la televiziuni câte un supravieţuitor al României vechi, interbelice. Simţi din prima clipă diferenţa: de la felul în care aceşti domni sau doamne ştiu să se îmbrace (o, nu e vorba de Armani, Gucci sau Versace, nici pomeneală: poartă haine obişnuite, dar perfect alese momentului şi stării), la limba pe care-o vorbesc. O limbă română muzicală, articulată, frumoasă, de-o minunată expresivitate.
De aici ne-am stricat la cap: de la limbaj. Obligaţi de comunişti să vorbim în scheme primitive (ori să nu vorbim deloc), am pierdut obişnuinţa normalităţii. În tot ce facem suntem fie abuzivi, fie indiferenţi, fie nefericit plasaţi în raport cu obiectul de referinţă. Ce te şochează în comportamentul românului e un fel de familiaritate agresivă, abordarea ex abrupto, directeţea, de nimic pregătită, a atacului verbal. Năucit, nici n-apuci să răspunzi primului şuvoi de fraze (de regulă, acuzaţii aiuritoare, ce n-au nici în clin, nici în mânecă cu gândurile, intenţiile şi actele tale) şi cazi secerat valului următor de incriminări.
"România scrâşnetului
