La Van Gogh, gafele formale sînt de evidenţă indubitabilă. Pentru ochiul riguros. Dacă demersul compoziţional e acceptat - în unicitatea-i unanim recunoscută - aşa cum e, adică insolit în sine, fie şi cu gafe, atunci intenţia de a i le depista pare cumva meschină. Dacă nu şi este. Dar... De observat - cu ochiul stricteţii - că formele lucrurilor în pînzele olandezului nu sînt dintre cele mai corecte, anatomii curente suferind neajunsuri care artizanilor Renaşterii, sau chiar modernilor ultimi, li s-ar fi înfăţişat ca inacceptabile. Ei bine, chiar acestea dau marca genialităţii deja notorii. Simpla juxtapunere cu situaţia congenerului său, confratele de nebunie şi de libaţie - Gauguin - e imediat relevantă din unghiul... corectitudinii. Gafele de formă ale amicului într-o ureche sînt de negăsit la acesta, perfecţiunea fiindu-i consubstanţială.

A găsi pete în soare - chiar dacă soarele-i pictura geniilor - e ca şi cum te-ai preta la un relaxant joc de societate. Nesuportînd, aşadar, prea aspra taxare. De ce să nu te joci un pic - lejer - cu lucruri cu care nu e prea cuvenit să te joci! A-i descoperi lui Van Gogh - şi altora - limite în dotarea nativă, în instrucţia primară, ar suna a insolenţă. Dacă nu ne-am recunoaşte asumarea jocului - doar a jocului - cu absolutul valorii. La urma urmei, hibele, evidente, pe care le descoperim în pictura cîtorva genii, nu au decît rostul unor, poftim, futile galanterii. Ni le asumăm.

Profesorul Cuciureanu, pînă să devină figura picant-boemă a unui Iaşi, cîndva încîntător, acum, sub zodie mizerabil-totalitară, fusese mintea eminentă a comparatismului, cu studii preparatorii în Italia, cu eseistică sclipitoare în preajma convorbiristului Torouţiu, intrat în catedra universităţii cînd orizontul începea să se coloreze violent roşu. Dacă l-ai fi judecat doar după numerele bahic-burleşti de la Casa Univer