Cu Delta T, în loc de autobiografie, acum, şi cu Mafoamea, transcris aici nu demult şi apreciat, dedicat lui Marin Sorescu, se completează exemplar profilul unui poet de o tristeţe de temut. “ După unii – mărturiseşte poetul Gabriel Mirea – am trăit cât mi-a fost dat o sumă de zeci şi-o sumă de ani.// După cărţi încă nu am o vârstă,/ copilăria mea are milioane de ani,/ iar vârsta omenirii – doar un puseu de-al meu/ de-adolescenţă.// După duşmani,/ am trăit cu-o clipă prea mult.// După iubit\ şi după copil,/ m-am născut direct tânăr,// După jucării am murit/ odată cu prima iubire.// După baston, nici nu m-oi naşte/ Înainte de pensie./ După literatură s-ar putea/ să mă nasc abia când voi muri.// După oglindă, eu sunt/ de fapt un altul iluzoriu.// După mine, cel implicat în toată chestia asta/ trăiesc egal zile inegale/ prin clipe repezi şi clipe încete.// Şi, ca în faţa unui tablou prost, întreb:/ - Ce importanţă cât o trăi/ acest neînsemnat nume“. Sper din tot sufletul să încap\ restul de patru poeme pe care le mai avem în redacţie (Pe cer atârnau… ; Simbioză, De-a uşorul şi O zi oarecare). (C. B.)

Pe cer atârnau...

într-o grădină un om se vrea

cu îndârjire copac

cată să nu-l bage nime^n seamă

să fie doar o privire fixată în hăuri senine.

Prin corpul lui gâlgâie

seva stelelor, iar pe chip

aleargă nori înalţi de extaze.

Părul său lung ajuns

bogată coroană e găurit de-o rază,

de-un deget de stea,

înfiptă în întunericul humei.

Singura sa amintire...

clipa când a dezgropat o cometă.

Un păun cu-o coadă incompletă

venit dintre plante de omag

îi dă târcoale.

Are 1000 de ochi de spectator

şi-aduce cu sine mirosul

regnurilor mişcării.

Copacul uman îşi smulge nemulţumit

din muşchi serv