Unul dintre cele mai interesante eseuri despre homosexualitate, dacă nu chiar cel mai bun, se găseşte în unul dintre volumele celebrei serii romaneşti a lui Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut. Volumul se intitulează Sodoma şi Gomora, şi ilustrează bolgiile aristocraţiei decrepite şi crepusculare căreia baronul de Charlus îi este modelul şi herbul exemplar şi despre care croitorul Jupien afirmă cu un aplomb de connaiseur "baronul are cur nu glumă". Rătăcirile elevului Törless ale lui Robert Musil ofereau o perspectivă crudă asupra unei iniţiatice degradări juvenile care aveau să-şi afle probabil răspunsul mai târziu în intricatele relaţii intestine ale monarhiei austro-ungare sau ale Kakaniei. Şi Mateiu Caragiale oferea o dublă perspectivă asupra homosexualităţii, una serafică, stranie, sublimată în Remember cu un dandy travestit flamboiant într-o cocotă, aristocraticul Aubrey de Vere şi cu o ipostază bufă, scatologică şi schimonosită, în Craii de Curtea-Veche, şi anume Poponel un edec al ministerului treburilor dinafară cum îi spune autorul, adulmecând mirosul de mascur şi dispreţuit de Paşadia pentru jocul efeminat al chemărilor. Ca şi O iubire secretă (Brokeback Mountain, 2005) al lui Ang Lee, Milk al lui Gus van Sant îndeplineşte toate condiţiile pentru un Glob de Aur pe care surprinzător l-a ratat, este un film care se încadrează într-un tipar cum niciunul dintre filmele de până acum ale regizorului n-au făcut-o. Există o serie de filme pe care le-aş numi filme test ale democraţiei americane. Ele ilustrează, şi unele o fac exemplar, limitele unei democraţii şi necesitatea libertăţii de expresie a celor mai defavorizate minorităţi. Un astfel de film test a fost celebrul, The People vs Larry Flint (Scandalul Larry Flint, 1996) al lui Miloş Forman unde avocatul celebrului pornograf, director al revistei Hustler, a reuşit să apere dreptul la liberă expresie