Dispărut recent, la 58 de ani, Victor Dolipschi merită mai mult de două rînduri
Răcnetul lui Marian Sandu acoperă pentru o clipă vacarmul sălii din Ramallah. Mai sînt 30 de secunde din finala categoriei 57 kg si Marian se uită prostit la degetul său, îndoit la 90 de grade, dar către exterior. A ieşit complet din încheietură. Medicul Ploieşteanu sare pe saltea, scoate din trusă un bandaj şi trece la lucru. Articulaţia e refăcută, degetul e imobilizat şi Marian poate relua lupta. Nimic extraordinar pentru un luptător, chiar şi de 57 de kg. Durerea e cumplită, adversarul îi ştie acum slăbiciunea, dar un titlu european se apără cu sînge şi sudoare. Despre lacrimi, ceva mai încolo.
Fotbal şi lupte
Cu cîteva zile mai înainte, în Regie, la un meci de campionat, un fotbalist a păţit acelasi lucru. Cînd şi-a văzut degetul sucit în acel unghi nefiresc, a leşinat, de frică sau de durere. Portarul Sportului a venit să vadă ce s-a întîmplat şi a leşinat şi el, de nu mai ştiau medicii pe cine să salveze mai întii. Dar luptătorii au o altă structură fizică şi sufletească. Sînt înspăimîntător de puternici şi aproape imuni la durere, aşa că Marian Sandu se ridică şi în ultimele 30 de secunde îşi apără avantajul cu un singur braţ.
Preşedinte de Federaţie
La masa oficialilor, Victor Dolipschi aplaudă. De cînd e preşedintele federaţiei, lucrurile încep să se mişte. Trimite luptători în turnee, impune oameni în structurile internaţionale şi, indicator suprem, apar medaliile mondiale şi europene. Dolipschi nu e un sfînt. Are peste 150 de kilograme, îi place să mănînce, să bea şi să iubească femeile. Îi plac şi banii, pe care ştie să-i strîngă şi să-i înmulţească trezind invidii şi născînd zvonuri urîte şi controale financiare. Însă cele două medalii olimpice sînt deasupra oricăror suspiciuni. A cîştigat bronzul la Munchen şi apoi, după încă 12 ani, din