Multi amici si-au facut bloguri. La obisnuita mea ridicare din spranceana, ma mitraliaza cu argumente care incep cu vremurile care s-au schimbat si se termina cu atotcuprinzatorul «comunicare». Cand isi mai domolesc patima, recunosc ca blogul e, totusi, un cronofag si ca de multe ori sfanta comunicare se rezuma la discursuri paralele.
E greu sa ai cu adevarat un dialog pentru ca majoritatea comentatorilor pornesc de la premisa ca sunt singurii detinatori de adevaruri si ca au dreptul sa spuna orice. Inclusiv in cuvinte injurioase ori cu cu afirmatii care sunt atat de nedrepte, incat te deprima. Unul nu ar recunoaste ca abia atunci s-a gandit la problema pe care tu ai expus-o si la care ai meditat poate un pic mai mult decat el, ca poate cunosti domeniul ceva-ceva mai bine.
Am fost crescut –si ca mine sunt toate cunostintele mele literare – intr-o alta atitudine fata de actul scrisului si actul lecturii. De pilda, pudoarea pe care o afisez fata de manuscris. Imi displace profund ca un ochi strain sa rascoleasca prin pagina inca neterminata, prin textul meu pana cand eu insumi nu-i pun capat, considerandu-l demn de a fi facut public, chiar daca acel public poate insemna doar un prieten. Chiar si-asa, il consider inca un bun personal, o incercare. Orice om care scrie are nevoia validarii. Tot timpul. Cu fiecare text scris. Am fost invatat ca acest act al validarii inseamna tiparirea, dupa care urmeaza comentarea, in primul rand a cititorilor specializati (critici, colegi de breasla), dupa care, mai tarziu, valorizarea, asezarea intr-o serie de autori.
Tot din acele timpuri, am inteles ca intre succesul de public si valoare nu exista un raport direct proportional. Exista si in literatura cazuri celebre, dar cele din pictura mi se par cele mai deconcertante. Multe, foarte multe genii nu au vandut nimic sau au vandut aproape nesemnifi
