Despărţire dureroasă

Moartea e o stihie în faţa căreia sărmana inteligenţă umană nu e în stare decît să alcătuiască mici baraje aidoma unor grămăjoare de nisip pe o plajă pe care valul marin le spulberă într-o clipă. Emoţia e singura replică substanţială ce i se poate da depărţirii de aproapele nostru, o nespus de dureroasă emoţie care se întreţese cu marea enigmă. Te pregăteşti să te aperi pe-o parte şi te vezi lovit dintr-o direcţie impredictibilă. Bolnav, ani, decenii de-a rîndul, cu spitalizări şi tratamente mediatizate, Grigore Vieru a fost răpus de molohul automobilistic. La prezentul început de an, cînd atmosfera sărbătorilor încă nu s-a risipit, cînd tonica urare "La mulţi ani!" încă se mai aude, vestea are un aer contrastant ce-i adînceşte relieful. Am polemizat cu poetul basarabean în chestiuni politice, însă n-am încetat niciodată a-i preţui mult creaţia. Caz dramatic, copămînteanul şi colegul meu de generaţie a înălţat un fanion al verbului românesc deasupra marasmului sovietizării care urmărea să suprime, în ciuda "internaţionalismului" de care făcea paradă, caracterul naţional al urgisitei provincii dintre Prut şi Nistru, parte a firescului simţirilor şi reacţiilor omeneşti în genere, neadmise în paradisul sacrileg al totalitarismului. La începuturile sale scriitoriceşti, Grigore Vieru a fost silit şi el a-şi muia de cîteva ori condeiul în călimara cu noroi a propagandei bolşevice. Putem presupune că s-a distanţat cu dezgust de acea silnică prestaţie. Să nu uităm nici faptul că Basarabia, ruptă de trupul Moldovei în 1812, ilustra un hiat cultural ce nu putea fi anulat decît treptat. Ceea ce implica o situaţie specială, reluarea în prealabil a unor fire ale tradiţiei cu aer mai mult ori mai puţin anacronic în raport cu evoluţia literaturii române, fire compunînd o textură de-o înduioşătoare autenticitate morală prin chiar defaz