În literatura român| din secolul al XIX-lea, idealul unităţii naţionale a avut o prezenţă constantă, de fundamentală însemnătate. Scriitorii noştri perpetuau şi întăreau o năzuinţă care venea din vechime, făurită de conştiinţa întregului neam românesc, tălmăcită de cronicari şi înfăptuită acum 150 de ani, la 24 ianuarie 1859. în articolul Unitatea României, publicat în revista Republica română, nr. 2 din 1853, Cezar Bolliac sublinia: "Unirea României într-un singur stat nu este o idee numai în capetele câtorva români prea înaintaţi; nu este o idee ieşită din dezbaterile de la '48 încoace; ea a fost simtimentul naţional în toate părţile României, de când istoria a început a ne spune câte ceva despre Dacia." în acelaşi sens, Alecu Russo releva în ale sale Cugetări, apărute în România literară din 1855: "Cu cât vom desluşi mai bine şirul faptelor româneşti de la început, cu atâta mai tare ne vom încredinţa că ai noştri s-au luptat pentru ideea unităţii mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă şi adevărat sublimă în literatură." Memorabil a rămas discursul rostit de Mihail Kogălniceanu la 9 februarie 1863, deci la scurt timp de la înfăptuirea actului istoric al Unirii Principatelor Române, simbolizat în dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al celor două ţări româneşti, discurs în care aducea un suprem elogiu naţiunii române, afirmând răspicat: "Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că e actul său individual, proprietatea sa exclusivă; Unirea e actul energic al întregii naţiuni române şi de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui simplu particular, nu-i recunosc şi nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de-a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea naţiunea a făcut-o!"

Ideea unităţii naţionale o întâlnim formulată încă din 1822, într-un manifest semnat de Naum Râmniceanu, Eufrosin Po