iulie
nu observi nimic nici cînd se lasă peste trupul meu
un văl de flori
sub un cer senin cum e cicoarea adunată-n snopi
de iuţi secerători
ca de gheaţă raze strînse-n ochi să-mi citească
Dumnezeu poemul
scris de tine cu cerneluri gri dintr-un praf vindecător
cum e polenul
toropit de gheţuri printr-un cer învelit cu iulie ca
o matrioşcă
zace trupul meu sub mii de sori ou neroditor în
cuib de cloşcă
şi-şi preface rănile în flori strînse de femei în ceas
de seară
cînd se-nchid în strane şi de dor mor să-mi
nască trupu' a doua oară
şi tu nu mai eşti să priveghezi aşa cum se face cînd
cel mort
nu mai are timp să mai aştepte şi se-ngroapă-n
el ca-n mărul copt
viermele ce-a lenevit din floare şi-acum scoate
coarne din pămînt
şi se face fluture şi moare îngropat în cerul gol
şi strîmt
aprilie
nouă sunt femeile ce-l poartă spre icoane şi spre
crîşme dragi
pe pruncuţul care iese-n lume şi din lume peste
sîni de fragi
levănţică iasomie busuioc prin mătăsuri
strecurate-n zori
cînd se va trezi să-şi afle trupul înflorit în mii şi
mii de flori
copleşit de ochii tăi de mamă de unde-am fost
izgonit atunci
cînd ţipa să-şi facă loc în lume cum în lume singur
te arunci
şi străin îţi este tot străinul şi devii şi tu străin cînd
fugi
de acasă ca năluca-n noapte slugă să devii ca
mii de slugi
nouă-au fost femeile acelea nouă zile-au fost cînd
s-a născut
blestemat şi oropsit de tine ca-ntr-o cruce
semnul nefăcut
peste cerul lapte ce-şi mai ţine pruncii rupţi de ţîţă
şi flămînzi
printr-o lume rea ce-i uită pe cei singuri foarte trişti
şi blînzi
oct
