A fost o perioadă când era un risc asumat să spui că îl cunoşti pe Petre Ţuţea. Să îi mai faci şi vizite era unul dintre lucrurile care atrăgea după sine interogatorii şi avertismente. În luna ianuarie a anului 1989, Securitatea demara o anchetă care impunea aducerea la sediu a "elementelor legionare care îl vizitează pe obiectiv".
Mai mulţi dintre cei care îl frecventau au fost ţinuţi zile în şir prin birourile sumbre ale "păzitorilor sistemului". Scriitorul şi profesorul Ion Coja, unul dintre apropiaţii lui "Nea Petrache", a scăpat după un memoriu adresat ministrului de Interne.
Ion Coja îşi aminteşte: "Pe la începutul lui 1989, la «Europa Liberă» s-au transmis nişte scrisori ale lui Aurel Dragoş Munteanu. Cât mi-aduc aminte nu aveau un caracter anti-comunist net. O lălăială cu drepturile omului, dar numai faptul că se citeau acolo conta ca un gest împotriva regimului. Eram la Ţuţea acasă şi, printre altele, am discutat şi despre aceste scrisori, Aurel Dragoş Munteanu fiind şi el unul dintre apropiaţii domnului profesor. Am constatat că Ţuţea nu încuviinţa gestul lui Munteanu, fără să ştie prea multe despre ce scrisese acesta. Din principiu, aş zice, nu-şi punea mari nădejdi în "Europa Liberă". Nu agrea nici cazul exagerat care se făcea de drepturile omului. Când fusese întrebat de un ziarist occidental ce părere are despre respectarea drepturilor omului în Republica Socialistă România, Ţuţea i-a răspuns cam aşa: «Eu sunt român, domnule! Şi noi, românii, nu avem drepturi, noi avem îndatoriri, avem obligaţii! Drepturile sunt pentru nevolnici şi handicapaţi!». Nu înţelegea ce aşteptase Aurel Dragoş Munteanu să obţină prin acest gest al său. Căci, repet, nu era un text anticomunist.
După câteva minute a apărut Aurel Dragoş Munteanu, în trecere pe la domn profesor. Ţuţea nu avea telefon, aşa că venea fiecare nean
