O formulă originală de roman istoric

Romanul istoric a urmat într-un anume fel evoluţia parcursă de istorie ca disciplină, care a mers de la istoria evenimenţială la cea a mentalităţilor. De la mijlocul secolului al XX-lea, capodoperele semnate de Marguerite Yourcenar şi Hermann Broch, de Vintilă Horia şi Cristophe Ransmayr schimbă radical perspectiva şi formula: romanul evită personajele eroice, căutându-le pe cele dilematice, alege scriitorul ca figură centrală şi explorează mai curând fundalul epocii decât marile evenimente.

După europocentrismul care ne-a dominat lecturile, a venit rândul unor scriitoare care merită descoperite, pentru că ele reînvie, prin ficţiune, timpuri de răscruce din istoria unor lumi ale îndepărtatului Orient: Japonia în deceniile sângeroase care duc la unificarea ţării şi Persia în vremea strălucitei domnii a şahului Abbas, în acelaşi răstimp, la pragul dintre secolele al XVI-lea şi al XVII-lea.

Cele două romane, Dansatoarea de Kabuki de Sawako Ariyoshi şi Sângele florilor de Anita Amirrezvani, deschid porţile spre teritoriile artelor, în care femei neobişnuite ajung să creeze (un teatru nou, popular, care concurează teatrul cult şi aristocratic, cum face Okuni din Izumo) sau să recreeze (modele noi de covoare, cum face tânăra persană fără nume) în domenii rezervate până atunci în exclusivitate bărbaţilor.

Cele două romane evocă societăţi medievale diferite, cea japoneză măcinată de războaie între seniori şi clanuri, în curs de unificare în timpul lui Hideyoshi şi a lui Ieyashu Tokugawa, cea persană în răgazul fericit al domniei şahului Abbas care a mutat capitala ţării la IsfahŞn, încurajând artele. În aceleaşi decenii, s-a născut în Japonia teatrul Kabuki, iar în Persia ţesutul covoarelor de IsfahŞn s-a ridicat la rang de mare artă.

Cele două scriitoare au ales aceeaş