Din cele 12 (douăsprezece) cărţi publicate de Aura Christi, în ultimii ani, la propria editură, Casa din întuneric se decupează cu mai multă uşurinţă decât restul.
Romanul acesta nou nu face parte din tetralogia Vulturii de noapte, încheiată în 2007 cu Zăpada mieilor. E departe de a fi "o radiografie a vieţii literare româneşti", precum Celălalt versant (2005), "un manual indirect de literatură", ca Labirintul exilului (2005), "un manual indirect de istorie", ca Problema evreiască (2006), un volum de dialoguri, ca Banchetul de litere (2006), unul de însemnări, note de lectură şi de călătorie, precum Trei mii de semne (2007), o carte de eseuri, ca Religia viului (2007), sau "o istorie a mentalităţilor", precum Exerciţii de destin (2007).
Nu. Casa din întuneric e un roman aproape autonom, în masiva construcţie culturală edificată în câţiva ani de Aura Christi. Este un straniu roman erotic, ne avertizează autoarea, pe care l-a scris în circa trei luni, cu sentimentul de a fi fost "prinsă în curenţii puternici ai unei imposibile plutiri dezlănţuite". "Recitind Casa din întuneric - îşi începe Aura Christi mini-confesiunea de pe coperta a IV-a -, din pliurile memoriei s-a iscat imaginea unei mari păduri nesfârşite din Germania, cu arbori negri, înfriguraţi, unde am iubit, am disperat, m-am uitat îndelung în gol, am râs, am tăcut - în timp ce nimic din jur nu mai tăcea din gură - urmărind un apus de soare iernatic, sângeros, imperial".
De la nesfârşita pădure din Germania ajungem, imediat ce deschidem romanul, la o fâşie de pădure din marginea Bucureştilor, spre care duce un drum cu pietriş de un alb murdar. Pe drum merge Matei Naidin, de ani optsprezece, "un Adonis modern", îmbrăcat într-un trening albastru cu guler şi mâneci "de un alb ferm". Personajul are un metru optzeci şi cinci, dar "trup puţin": "barca trupului său era uşo
