S-a lasat gerul. O ceata neagra invaluie Valea. E ca un fum rapanos care-ti ineaca privirea si-ti taie rasuflarea. Alunec usor prin Defileu ca printr-un tunel intunecat, asa cum iti aluneca somnul intr-un cosmar. Tunelul asta e ca un lung hotar care desparte lumea noastra de un taram aproape mort, uitat de Dumnezeu. Ce caut eu acolo? Tot mai des imi pun intrebarea asta in ultima vreme, atunci cand ma pregatesc in mod josnic sa dau iar buzna cu bocancii mei nemilosi in viata si-n sufletul unor oameni batuti atat de crancen de soarta. Cu ce drept dau eu navala in casele lor, cu ce drept le rascolesc eu durerea? Si, mai ales, cu ce drept le starnesc eu sperante desarte? Pai, sunt jurnalist, asta mi-e meseria. Asa m-am amagit mereu. Cu acelasi raspuns mi-am stins mereu pacatul asta de a zgandari suferintele altora. Asta fac si-acum, cand alunec prin tunelul asta intunecat grabindu-ma sa dau iar buzna in casele unor oameni pentru care viata nu-i decat un permanent cosmar.
Moartea, un macabru spectacol
Petrila, decembrie 2008. Se apropie Craciunul, dar aici nu conteaza. Luni, marti, miercuri... In coltul asta de lume, timpul nu e decat o vorba goala. Oamenii nu mai au ce sa masoare cu el. Nu mai asteapta nimic. Tristetea le-a ramas impietrita pe chip ca o cicatrice veche. De departe, blocurile se vad ca niste gauri negre pe cer. De aproape, sunt ca niste cutii cenusii care iti sufoca privirea. Acolo traiesc oameni, inghesuiti ca intr-o grota. Unii dintre ei n-au lumina, apa sau caldura. Unii sunt mineri, altii insa n-au mai vazut demult un salariu. Sunt oameni care n-au ce pune pe masa, aduna fier vechi, carbune sau culeg ciuperci si afine din padure. Sunt copii care nu stiu cum arata o prajitura, care n-au mancat niciodata o banana. Nimeni nu se mai ocupa azi de oamenii astia. Sunt doar niste cifre in statistici. Asa sunt toti locuitorii Vaii Jiului