"Demult, pe cand se zvonise printre lighioane ca omul s-a hotarat sa le imblanzeasca, animalele s-au strans toate in par si in pene pe o campie de la Ecuator.
A fost cel mai mare conclav al jivinelor. Atunci s-a hotarat care dintre animale sa se lase imblanzite si care nu, nu care cumva sa se goleasca padurile de fiare. Si cand rabojul animalelor ce trebuiau imblanzite fusese inchis si sigilat, au mai ajuns la conclav un urs si o vulpe. Intarziasera, ca era drum lung din Carpati la Ecuator. Si s-au rugat sa fie lasate si ele sa traiasca pe veci in ograda omului, ca tare se mai simteau atrase de el. Dar era prea tarziu; rabojul nu mai putea fi deschis. De atunci si pana in ziua de azi, ursii si vulpile au ramas usor de imblanzit: pentru ca viseaza intruna ca-s domestice!". Povestea asta mi-a spus-o bunicul cand eram mic. Si el stia o groaza despre animale, caci era inginer silvic si om de padure, ca toti barbatii din spita Iacob. "Baiete, cu vulpea si cu ursul te vei intelege mereu, daca stii sa ti-i apropii". Recent, doua intamplari mi-au amintit istoriile bunicului.
Cooperativa din padure
Prima a fost la Sinaia, in toamna lui 2008. S-a petrecut pe drumul de Cota, supranumit "bulevardul ursilor". Cand am ajuns eu acolo, ursii cei mari tocmai fusesera luati si dusi intr-un loc neumblat. Dar ramasesera puiandrii lor, iuti si jucausi, ce pareau gata imblanziti, asa cum stateau insirati pe sosea. M-am imprietenit cu doi dintre ei, Tuchi si Vasilache. Doi frati nascuti intr-o familie in care atractia fata de om era o traditie. Matilda, mama lor, fusese asta vara eroina orasului: impreuna cu o surata imblanzita, intrasera intr-un restaurant din centrul Sinaiei si, asezate la o masa, au stat linistite vreo ora, in speranta ca le va trata cineva, macar cu un pahar cu apa! In buna traditie a familiei, Tuchi a dat si el intr-o dupa-amiaza un s
