Călin Hera: „Trebuie să ne gândim bine ce vrem: o Românie prizonieră etern Securităţii, oricum s-ar numi ea «pe nou», sau o ţară ai cărei cetăţeni sunt cu adevărat liberi?“. Sursa: Zoltan Lorencz

În anul 2009, prima grijă la aflarea unei veşti îngrijorătoare e să ucizi mesagerul, nu să reflectezi asupra veştii. Aceasta e concluzia la care pare că s-a ajuns, halucinant, la trei zile după ce Claudiu Săftoiu a declanşat scandalul interceptărilor telefonice al căror beneficar ar fi preşedintele Traian Băsescu.

Săftoiu a fost taxat prompt pentru că „a dat din casă“. E, s-o recunoaştem, un punct de vedere năucitor. Pentru contribuabil, „datul din casă“ e neinteresant. Sună ca din cărţi, dar trebuie să fie adevărat: casele respective se află în slujba românilor şi nu invers. Instituţiile respective au o problemă, şi ele trebuie să explice, eventual, cum îşi selectează oamenii şi, mai ales, că mesajul e fals, dacă e fals.

Iniţial, am privit cu neîncredere declaraţiile lui Săftoiu (dacă are de luat o revanşă după „expulzarea“ din anturajul lui Traian Băsescu şi, în cârdăşie cu inamicii politici ai acestuia, are un plan de denigrare cu câteva luni înainte de alegerile prezidenţiale?). Dar a venit reacţia. De ce a apelat Traian Băsescu, omul mesajelor directe, la purtătorul de cuvânt? O suspiciune în plus.

Cum poţi afla dacă avem de-a face cu o intoxicare sau o dezvăluire? Cum poţi dovedi lucruri vecine cu paranoia, pe care „le ştie“ toată lumea? Dovezile sunt aproape imposibil de strâns pentru că, aşa cum a arătat limpede colegul meu Mircea Marian, respectivele note informative sunt livrate pe coli fără antet, fără ştampilă, fără semnătură. Cum să demonstrezi că vin de la servicii? După amprente?

Singurele dovezi acceptabile ar putea fi tocmai mărturiile celor implicaţi. Avem declaraţiile lui Claudiu Săftoiu, cel