"Actul trei al vietii mele e bine scris!"
...Cuvintele, numele, isi au, toata lumea e de acord, muzicalitatea lor. In cazul Adelei Marculescu, nasii ei au avut o extraordinara intuitie! Adica au gasit un nume potrivit viitoarei ei frumuseti: A-de-la. E un nume care suna ca un mic refren. Un refren care evoca o feminitate anume - poate din alt timp - o feminitate ne-agresiva, dulce, dar puternica. Adela este un nume care se potriveste de minune unei fiinte nu numai frumoase, nu numai inzestrate cu un har miraculos - care a dus-o spre luminile rampei - ci si cu o voce de violoncel. O voce menita sa starneasca in mintea si in inima barbatilor neasteptate fantasme.
Pe Adela am vazut-o pentru prima data acum cateva decenii, la mare, pe plaja. Eram tinere amandoua. Nu ne cunosteam. Eu stateam la soare pe "clasicul" cearceaf, inconjurata de un grup de prieteni. Inotasem mult cu totii, eram uzi, cu parul lipit de cap, eram arsi de soare, ne simteam bine in acea uniformitate pe care ti-o acorda, vrei-nu-vrei, bronzul avansat si costumele de baie sumare, din panza decolorata de atata stat pe plaja, veri de-a randul, in lungi vacante romantice... Si, deodata, chiar la malul apei, acolo unde spuma valurilor este inghitita de nisip, a aparut ea! Ea, adica o fata tanara, de o frumusete izbitoare, socanta chiar, prin contrastul pe care-l producea cu lumea dimprejur intreaga fiinta a ei. Nu era atenta la cei de pe plaja. Avea aerul ca se uita in departari, dupa cineva pierdut printre valuri. Un cineva pe care nu-l gasea de mult. Purta o palarie alba, de panza, cu boruri largi, ridicate in sus, asa incat i se vedea foarte bine chipul, cu trasaturi perfecte, ca de Madona. Nu era deloc bronzata, asa incat ochii ei pareau neverosimil de negri, ca si buclele, multe-multe si razlete-razlete, care se iteau de sub palaria cu borurile ridicate in sus. Era imbracata cu un "ba
