Scotoceam cu Nico, la un ceai, prin sertare cu poveşti personale (unele minunate sau spectaculoase, altele evocând zilele tristeţii). Dar lumea venea peste noi, aşa că, la răstimpuri, vorbeam şi despre managerii firmelor mari şi mici care calculează de zor disponibilizările. Despre şedinţele tainice care se ţin lanţ, „Cât te costă omul ăsta? Ce venituri a adus în firmă?“, despre graficele cu argumente şi evaluări, despre angajaţii care vorbesc în şoaptă, conspirativ, pe la vreun colţ de hol, aruncând colegilor aflaţi în trecere priviri preocupate. „O să fie daţi afară «cei buni». O să rămână lingăii, parşivii, cei care ştiu să dea din coate“, zicea ea, cu urme de amar în glas. Plănuiam să risipim tensiunea prietenilor care au credite, ne amuzam pe seama agresivităţii vreunui coleg, comentam, sătui de discursurile lor „responsabile“, pălăvrăgeala politicienilor (despre momentul de cumpănă, „tabloul real“ şi viitura care va veni peste noi), imitam seriozitatea analiştilor şi iar ajungeam la concedieri colective, salariaţi trimişi în şomaj tehnic şi blocajul pieţelor. Săream de la moneda euro, care atinge aproape zilnic un nou curs istoric în raport cu leul, la legea prin care ni se stochează mesajele telefonice şi cele transmise prin e-mail („Ai ceva de ascuns?“, zâmbeam a provocare. „Avem dreptul să avem secrete“, credea ea). Ne plimbam prin ţări străine şi ne întorceam la patriotism. „Să mori luptând pentru un tărâm, convins că acea bucată de pământ e mai importantă decât tine“, învăţase ea, de mică, de la un bunic în faţa căruia genunchiul julit nu era motiv de lacrimi: „Tu eşti dac. Numai romanii plâng“. Mi-am amintit atunci de povestea Unirii Principatelor pe care mi-o spunea mereu bunica, poate aşa cum o auzise de la părinţi sau bunici (căci era născută în 1901), mai degrabă decât din vreo carte de istorie. Îmi plăcea cum am păcălit noi Marile Puteri, alegând ac