În vara lui 1950, a produs cel mai mare “genocid” din istoria fotbalului. Curios, este singurul care i-a supravieţuit pînă în zilele noastre
Se uită la “Girrard Perregaux”-ul din aur pur. Să tot mai fie vreo 30 de minute. E înfipt bine în scaun, pentru că fanii “cariocas” se agită la fiecare aut, la fiecare corner, la fiecare respiraţie a unui jucător de-alor. A auzit că s-ar fi vîndut 170.000 de bilete, dar, înainte de joc, localnicii vorbeau ceva de 207.000 de suflete…”Hai să o iau din loc, să aduc Cupa”, îşi zice Jules Rimet. Are speachul pregătit deja în portugheză, o rază buclucaşă de soare pică pe cele 22 de medalii de bătute în aur. Merge spre vestiarul special, unde e trofeul, poate mai scapă de vacarm. Coboară, stă puţin acolo - parcă nu se mai aude nimic - apoi, cînd iese, încremeneşte. A lăsat tabela la 1-0 pentru Brazilia, acum e 1-2. Cum naiba??? Uruguay e noua campioană mondială. 16 iulie 1950.
Cu 11 minute înainte de final
Se uită la ceasul său de 22 de euro. Las Piedras, Uruguay. Se “întinde” puţin, apoi, ca în reclama cu Dorel, răspunde întrebărilor jurnaliştilor. “Nu, n-am dormit prea bine!”. Brusc, din vilă apare Beatriz, o doamnă pe la 35 de ani…El are 82. Mustăcioara e aceeaşi, ca acum 50 şi ceva de ani, fruntea, la fel de lată. Vorbeşte repede. “Da, am ucis, în patru secunde, 58.000.000 de oameni. N-am avut ce face. Vorbim despre finala Campionatului Mondial, nu? Stadionul clocotea, cred că erau 100 de grade. Ne tremurau picioarele, dar Obdulio, căpitanul nostru, ne-a spus atît, parcă-l văd şi azi: <
