După ’90 am început să merg în turnee cu Grigore Vieru şi cu Doina şi Ion Aldea Teodorovici, împreună cu trupa lui Ion, numită de el "Telefon"! Ion şi Doina aveau un grup de dansatori care făceau animaţie, grup format din fete şi băieţi, el intenţionând să înfiinţeze un teatru de revistă "Teodorovici".
Eu vă spun doar ce am aflat de la el atunci, la începutul anilor ’90. În toate proiectele lui Ion intra şi Grigore Vieru, cel care scrisese până atunci versuri pentru aproape toate cântecele lui şi continua să-i scrie. Noi ne întâlneam de regulă în holul hotelului în care eu eram cazat, dar şi la Doina şi la Ion acasă. Ne făceam planuri să cântăm împreună, Ion avea nişte idei senzaţionale, pentru mine destul de ciudate şi uneori mi se păreau foarte îndrăzneţe... ce visători mi se păreau aceşti oameni minunaţi! Visam să facem un turneu în Rusia... să ajungem până în Siberia! La toate discuţiile astea asista din umbră, în linişte, dar cu atât de atotcuprinzătoare-i personalitate şi prezenţă: Grigore Vieru! Nenea Grig, că aşa îi spuneam cu toţii, era atât de firav, încât puteai avea impresia că, dacă ridicai puţin tonul în prezenţa lui, i-ai fi putut face fără voia ta rău. Eu nu l-am văzut niciodată încruntat, niciodată supărat, niciodată agitat... doar trist, nedrept de trist!
Aflasem că nişte copii au aruncat cu pietre spre el. L-am întrebat dacă e adevărat ce aflasem, şi mi-a zâmbit spunându-mi: "... Măi haiducule, ei au aruncat, dar mâna era a părinţilor, nu a lor, de la ei aflaseră copiii că eu visez la reîntregirea patriei-mamă... nu te gândi că-i cheamă Ion, Vasile sau Gheorghe... Serioja, sau poate Serghei e numele lor!". Mult m-au mai urmărit vorbele astea, dar câte aveam să mai aflu de la el? Visa la spectacole în România, asta îşi dorea el printre multe altele. Deseori ne aducea câte ceva de mâncare... de cele mai multe ori câte
