● Linda Grant, Rochia cea nouă, traducere de Alexandra Muşat, Editura Leda, 2008.
Vivien s-a născut la Londra, dar părinţii ei vin de departe. Mai precis din Ungaria, de unde au emigrat încă din 1934, de teama persecuţiilor ce aveau să urmeze, căci, deşi numiţi Kovács, ei sînt o familie de evrei care, la un moment dat, şi-a schimbat numele. În timp, Ervin şi Berta au ajuns nişte englezi respectabili. Nu avuţi, dar liniştiţi. La locul lor. Prea la locul lor. Enervanţi de la locul lor. Anoşti. Fricoşi. Laşi. Spre disperarea lui Vivien, care are impresia că trăieşte alături de două stafii.
Din fericire, nu toţi Kovács-ii sînt la fel. Unchiul Sándor e diferit. Unchiul Sándor e bogat. Unchiul Sándor e generos. Unchiul Sándor trăieşte cu intensitate fiecare clipă. Dar unchiul Sándor e şi foarte controversat. Un paria, din punctul de vedere al părinţilor ei. Un ticălos egoist. Un mişel, o scursură, asemenea lui Fagin, nelegiuitul victorian al lui Dickens, un şarlatan, un parazit. Unde mai pui că la un moment dat intră în puşcărie. Unde stă vreo paisprezece ani. Iar cînd iese, e doar jumătate din omul care fusese cîndva. Dar la fel de şarmant. La fel de contradictoriu. În plus, acum vrea să-ţi spună povestea, iar Vivien va fi acolo să-l asculte. Dar vor mai trece mulţi ani pînă ce povestea unchiului Sándor, dar şi cea a lui Vivien vor ajunge la urechile noastre.
"Atît timp cît trăieşti, suferi" - spune undeva, la începutul romanului, naratoarea. Numai că unii vor suferi întotdeauna mai mult decît ceilalţi, iar Vivien face parte din categoria celor cu care suferinţa a fost generoasă. Ajunsă la 54 de ani, şi după ce, pe rînd, i-au murit cam toţi din familie, Vivien nu mai e adolescenta şi tînăra nesăbuită, confuză şi exuberantă din anii â70. Dar cînd probează o rochie care, dintr-odată, o face să arate mai tînără, iar această rochie îi este of
