Se pare ca s-a gasit solutia cea mai potrivita la criza economica. Au gasit-o impreuna Guvernul si sindicatele, iar ea se cheama cresterea salariilor mici si plafonarea salariilor mari. Ideea, minunata in prima ei parte – sa ii recompensam mai bine pe cei
saraci –, pare desprinsa din Victor Hugo si Charles Dickens. Are deci avantajul de a veni si cu un anume prestigiu cultural. E o lege pentru Cosette si Oliver Twist, care te induioseaza si numai cand o pomenesti. Iti umple sufletul de mandrie ca atunci cand citeai despre infaptuirile minunate ale printului Rudolf, eroul din "Misterele Parisului".
Pe de alta parte, ce e bine, din nou, este si ca salariile mari ingheata. Pot creste preturile, se poate prabusi leul, cei bine platiti astazi vor sta la stop, asteptand in limuzinele lor de lux sa se apropie si Daciile celor mai lipsiti de posibilitati, ori chiar carutele cu coviltir ale napastuitilor sortii de astazi. Un anume simt al dreptatii sociale ne va umfla cosurile pieptului si vom putea spune, eliberati de ideea ca a dori mai raul semenilor nu este o idee crestina, ceva de tipul: "Mai da-i incolo de urati, ca prea era lumea a lor si sugeau sangele poporului…".
Numai ca… legea asta este o simpla lovitura de imagine deocamdata. Principalul ei efect va fi acela ca ne va readuce de unde am plecat: o societate in principal nivelata, nediferentiata si nu prea performanta. Nicaieri absenta stimularii nu creeaza avant, emulatie si realizari revolutionare.
Ca de obicei insa, autoritatilor nici nu le trece prin gand ideea de performanta. Ele se gandesc numai la cei abuziv cocotati pe purcoiul de bani, favoritii acuzelor prezidentiale si guvernamentale – tapii ispasitori –, sefii de regii si de institutii unde, intr-adevar, banul vine fara vreo legatura cu un mare efort creativ, in virtutea inertiei. Una este insa sa ii schimbi pe acesti "bai
