La început a fost "criteriul de atestare", acum este "comisia". Eşecuri sau simple dificultăţi în a ajunge profesor universitar erau puse, cu cîţiva ani înainte, în spaţiul academic, pe seama "criteriilor". Relativ frecvent, te puteai întîlni cu formulări de tipul: cel care a propus noile criterii de atestare, ministrul Mircea Miclea, nu ştie ce face, la noi nu este ca în Occident; cum să publici în reviste de vîrf (ISI) cînd Estul Europei - şi orice, în afară de texul din metropola anglo-saxonă -, este respins la astfel de reviste; nu ai acces la baze de date internaţionale şi nu faci cercetare socială comparativă, nu ai nici o şansă de publicare. Ulterior, vinovatul a devenit, din ce în ce mai mult, comisia de atestare numită de minister.

Atît de mare a fost supărarea pe revistele de prim rang pe piaţa intelectuală internaţională încît, ani de zile, puţină lume şi-a mai adus aminte că, de fapt, cerinţa noilor criterii de atestare operează, minimal, cu trimitere la publicaţii în reviste indexate în baze de date internaţionale (BDI). Altfel spus, nu este nevoie, conform reglementărilor româneşti în domeniu, să ai publicaţii în reviste de rang 1 pentru a deveni profesor universitar sau conducător de doctorat. Este suficient ca acestea să fie în reviste care au căutare pe piaţa intelectuală internaţională, cele incluse în reviste BDI. Dezbaterea la care mă refer are o faţetă normativă (care trebuie să fie cerinţele de atestare universitară?) şi una legată de practica de evaluare, avizare sau contestare pe calea deciziilor ministeriale. Această a doua faţetă a problemei a ajuns mai puţin la publicul larg şi a fost văzută mai mult în spaţiul consiliilor profesorale, a senatelor universitare, a comisiilor sau cabinetelor ministeriale. Firesc pînă la un punct, dat fiind faptul că pot fi considerate probleme tehnice de specialitate, de mod de aplicare. Pînă la un