Mă uit din cînd în cînd la meciurile vechi de fotbal, transmise de TVR 2 la emisiunea Replay, ca într-o cutie cu amintiri. Sînt partide celebre în care de obicei echipele noastre au obţinut victorii răsunătoare. Zilele trecute am urmărit incredibilul iureş al fotbaliştilor români împotriva celor ai Ţării Galilor, în 1992, la preliminariile Campionatului mondial din Statele Unite, atunci cînd la pauză scorul ajunsese deja 5 la 0. Echipa noastră a funcţionat perfect, cu adevărate momente explozive în atac. E adevărat că nu exista nici măcar un jucător al selecţionatei a cărui valoare să lase loc vreunui semn de întrebare. Surprinzător mi s-a părut că nu şi-au pierdut concentrarea şi apetitul de joc nici chiar după ce marcaseră cinci goluri (în repriza a doua românii au primit un gol, dar au mai avut la rîndu-le încă nenumărate ocazii). Pe margine erau reclame la Coleus (mai ţineţi minte celebra firmă de la Obor a lui Urzică?), iar spectatorii mai fluturau încă steaguri tricolore cu gaură. Nu-mi mai aduceam aminte prea bine de acel joc, în schimb îmi amintesc perfect de semifinala Cupei Campionilor din 1986, în care Steaua a spulberat-o la Bucureşti pe Anderlecht, cu 3 la 0. Mi se păruse atunci că Steaua joacă foarte repede (se şi spunea că steliştii sînt nişte vitezişti). Văzut acum însă, jocul acela pare lent şi departe de pretenţiile fotbalului actual. După mai bine de 20 de ani, cu toţii trăim într-o altă viteză. Mi-aduc aminte că după acea partidă, pe care am văzut-o la televizor, atunci în 1986, am ieşit în oraş şi m-am întîlnit cu un prieten. Eram amîndoi foarte entuziasmaţi şi nu ne găseam cuvintele să comentăm cele ce văzuserăm (la fel ne-am întîlnit patru ani mai tîrziu, după Revoluţie, cînd ne-am uitat unul la altul şi am exclamat amîndoi deodată "ce mişto!" - scăpasem de comunism). Am mai revăzut şi meciul România-Italia (1-0) din 1984, cel în care Bölö