De ziua sa, pe 26 ianuarie 1989, Ceauşescu nu s-a mai dus la Scorniceşti. Nu se ducea în fiecare an de ziua sa acolo, nu făcuse din acest lucru un obicei. Şi, de altfel , pentru el importantă rămăsese vizita de cu un an înainte, în 1988, deoarece atunci împlinise 70 de ani.
Acum, în ianuarie 1989, voia să sărbătorească mai calm…Personaj? Atunci să pornim pe urmele unui personaj, să mergem la Scorniceşti, locul de baştină, acolo unde , potrivit presei vremurilor, se află "pământul cel mai mănos, aerul cel mai curat…”. Mergem aşa, neanunţaţi, fără un plan anume, fără simpatii, antipatii, fără regrete. Că tot comenta un cititor pe net "trecutul nu trebuie regretat, ci uitat”. Să uiţi trecutul? Hm.
Ni se năzare să plecăm într-o zi de marţi, 13 ianuarie, însorită, parcă de primăvară. Pe un cablu electric se drăgălesc doi porumbei. Ciudat semn ni se arată primul. Să fie oare o subliminală aluzie că Scorniceştiul are o fotografie realizată la 15 aprilie 1981 de satelitul american LANDSAT?!? Fără să ne facem lecţiile, fără să ne fixăm să mergem neapărat, dar neapărat, conform clasicului scenariu, la cârciumă, la poliţie, la popă, la şcoală ("Ştiţi cine era nenea Ceauşescu?”), fără evidenţe, acestea se fac invariabil, în fiecare an, la 26 ianuarie, ne ducem acolo într-o zi în afara evidenţelor. Nu vrem o călătorie obligatorie, nu vrem să sărim la gâtul localnicilor: "Bă, spuneţi bă tot despre ăla care a supt sângele poporului”. Există o zicală locală conform căreia în restul anului vin la Sconiceşti turişti, iar pe 26 ianuarie doar ziarişti…Ajungem. Ne oprim la "ruinele” stadionului "Viitorul". E călduţ afară, cerul e senin, pe alocuri muşcat uşor de nori albi, e o linişte adâncă, adâncă, de parcă în spatele ei ar sălăşlui vuietul. Lângă stadion, un grup de vreo cinci localnici meşteresc cu sârg la o Dacie 1300 break. Pentru ei e prilej
