Însăşi ideea după care există ceva de afurisit sub titulatura "păcate capitale ale lumii moderne" spune mult. Modernitatea crede că păcătuieşte separat, că e altfel pînă şi în cădere. De aici, primul indiciu. Păcatul favorit al lumii moderne nu e o noutate, nu iese din scara viciilor fundamentale, ci amplifică, într-adevăr colosal, Mîndria ("Superbia"), prima între vechile capitale ale păcatului. Omul modern a învăţat că e altcineva şi altceva, că e radical diferit şi net superior propriei sale istorii. El nu recunoaşte limitele condiţiei umane şi a stabilit, folosindu-se de alibiul ştiinţei, că încununează progresia timpului şi poate infirma ordinea "programată" a lumii. Pretenţia de unicitate a modernităţii e vastă şi a schimbat, într-adevăr, faţa lumii.
Mai întîi, scriindu-şi propria istorie, printr-o mişcare rebelă care a pus capăt lumii vechi, acelei ordini universale pe care o înţelegem astăzi atît de puţin şi o defăimăm atît de harnic. Europa Creştină, lumea pe care modernitatea a dizlocuit-o, nu e caricatura desenată de criticii militanţi ai obscurantismului şi de iluminismul care a brevetat Evul Întunecat, una dintre cele mai inexacte atribuiri istorice. Drama istorico-religioasă a Europei e o temă puţin înţeleasă astăzi, cînd orice referire la universalismul creştin e aşezată imediat între vestigiile nostalgiei reacţionare. Dar nu sîntem moderni pentru că Biserica aflată la putere a fost învinsă, în urma unei olimpiade politice, de ateismul aflat în opoziţie. Procesul care a confirmat şi impus modernitatea a fost iniţiat de apariţia tribalismului naţional, adică de retragerea omului din "contractul religios" şi apariţia lui în calitate de subiect politic al "contractului social". Ecclesia a fost dizlocuită, treptat, de ipoteza emancipării, în afara sistemului de referinţă dat, a comuniunii şi a comunităţilor spirituale. Povestea acestei fisuri nu