La începuturi, creştinismul era o religie a umilinţei. Între timp însă, umilinţa a fost pierdută pe drum. Au apărut averile bisericeşti, palatele conducătorilor religioşi şi hainele scumpe ale episcopilor. Şi, în general, o neostoită goană după putere - puterea banului şi puterea politică. Foarte mulţi dintre capii Bisericii, dar şi simplii preoţi au vrut să facă ei jocurile, fiecare după puteri: cei mari să conducă lumea, cei mici să fie lideri în pătrăţica lor, în comunitatea pe care o păstoreau. Cultele protestante au început şi ele prin a critica luxul episcopilor, dar, după o vreme, au ajuns să copieze, ba chiar să depăşească ceea ce criticau. Apoi au venit neoprotestanţii care au dus şi mai departe goana după putere. Mulţi dintre liderii acestor culte sînt acum adevăraţi oameni de afaceri. În plus - cum trăim în epoca mass-media - unii sînt şi vedete, la concurenţă cu cele hollywoodiene. Evangheliştii TV au şi putere politică (turme întregi de mioare ascultătoare), au şi averi, au şi glorie. Deşi, în spaţiul ortodox, a existat o mai mică apetenţă pentru starurile cucernice decît în zona neoprotestantă, n-am dus nici noi lipsă de aşa ceva. Nae Ionescu, de exemplu, a fost o astfel de vedetă chiar înaintea apariţiei televiziunii. Împărţea, în discursuri seducătoare pentru mulţi, binele şi răul (arătînd cu degetul duşmanii - evident, evreii), iar această împărţeală îi era foarte profitabilă. O ducea bine, avea haine elegante şi maşină, iar poporul intelectual se uita la el ca la Dumnezeu.

În zilele noastre, ajutate de televiziune, au apărut mai multe astfel de vedete care îşi clamează credinţa în spaţiul public. Gigi Becali este varianta caricaturală, Dan Puric - cea fină, intelectuală. De altfel, la un moment dat, cei doi au defilat umăr la umăr.

În cazul actorului, nu ştiu cît este dorinţă de căpătuială sau de parvenitism politic - deşi în medii