Literatura are gustul păcatelor capitale, iar păcatul omenesc are un inconfundabil gust literar.
Lăcomia e rabelaisiană. Pofta de mîncare, setea de vin şi de viaţă sînt invadatoare. Autorul spune din capul locului că preferă damful vinului celui emanat de uleiul de candelă. De la Rabelais se molipsesc şi personajele lui, iar de la acestea cărţile înseşi, care miros deopotrivă a ospăţ şi erezie, apoi boala se transmite mai departe, literaturii lumii. Lăcomia e trăsătură genetică: tatăl Grandgousier (etimologic, deci genetic, "mare mîncău" sau "gîtlej uriaş") şi mama Gargamelle - care înainte să nască "se-ndesa" cu cîte "şaişpe hîrdaie, două butoiaşe şi vreo şase coşcogeamite oale pline cu cărnăraie" - îi transmit foamea şi setea fiului Gargantua (la un supt dă gata "o mie patru sute două butii de cele mari şi nouă ocale cu lapte pe deasupra"), apoi, de la acesta, poftele trec la fiul lui, Pantagruel. Setilă şi Flămînzilă, eroii lui Creangă, sînt şi ei urmaşi din familia marilor guri nesătule şi, după cum se ştie, nesaţul lor îl salvează pe firavul Harap Alb, care doar "crîmpoţeşte" mîncarea şi nu ţine la băutură. De unde se vede că păcatul unuia poate fi binecuvîntarea celuilalt. Şi că în pagina cărţii lăcomia nu strică omenia.
Lenea e oblomoviană şi aristocrată. Lenin socotea că Rusia însăşi e atinsă de oblomovism, ca de o boală, şi voia s-o stîrpească. Nu încape îndoială că suferinzii sînt mult mai plăcuţi sufletului decît cei care s-au ocupat de ei, iar simptomele bolii lor mult mai ataşante decît remediile folosite. Fără doar şi poate, un Ilia Ilici e preferabil unui Vladimir Ilici. Şi "omul leneş" al lui Creangă e preferabil sătenilor care îl ucid ca pe un criminal. (Goncearov e mai milos, îşi salvează leneşul.) Starea naturală este pentru Ilia Ilici Oblomov cea orizontală. Vechiul halat de casă i-a intrat în piele. Plictisul, torpoarea, teama de
