Slavă Domnului că sîntem păcătoşi! Altfel, cinematograful, mai ales el, ar arăta precum o geografie bearcă, fără relief, un şes plicticos locuit de fiinţe angelice, sătule şi ele de atîta singurătate. Ce s-ar fi făcut cinematograful fără izvoarele nesecate numite mîndrie, invidie, mînie, lene, avariţie, lăcomie, desfrînare? Probabil ar fi trebuit să le inventeze. Aşa, nu i-a rămas decît să se adape nesăţios, el însuşi fiind o artă lacomă, să le întreţină şi, cînd realitatea a cerut-o, să sporească lista. Venind mai tîrziu, spaţiul destinat creării prototipurilor umane pliate pe un păcat sau altul era ocupat.

Literatura, pictura nu au stat degeaba. Marii avari, bunăoară, aveau un creator, Balzac, Dickens. Infernul dantesc era suprapopulat. Pictura epocilor înfloritoare gemea sub apăsarea trupurilor desfrînate, a cărnurilor revărsate şi a privirilor lascive. Pînă şi sobra sculptură romană mai trimitea, uneori, cîte un mesaj nu tocmai pios. Ce-i rămînea de făcut cinematografului? Să se ia la întrecere? A făcut-o şi pe asta. Uneori, a trecut în faţă, de cele mai multe ori - nu. Există mari filme ce închid în ele esenţa unui păcat, precum Rapacitate (Greed), al lui Stroheim, dar şi acesta este o ecranizare a romanului McTeague, de Frank Norris. Hidoşenia lacomei Trina, proporţiile monstruoase ale decăderii umane pe care o antrenează sînt, prin excelenţă, creaţia unui creator genial. Trecînd în registrul talentului comun, doar cu leneşii puri mi se pare că s-a descurcat bine cinematograful. Vorba "Internaţionalei" mult dragă lui Lars von Trier, "Cei leneşi plece unde vor". S-au aciuat pe ecrane. Alexandru cel fericit (Yves Robert, 1968) adoptă lenevia absolută, ca program de viaţă, după ce se eliberează de o nevastă tiranică. Atunci cînd a vrut să atace masiv, ca să spunem aşa, cinematograful a pus mînă de la mînă, şi-a mobilizat autorii, a purces la diviziunea