În mod normal, un guvern nou ar trebui să aibă o perioadă de graţie. În alte părţi, aşa se întîmplă. Timp de aproximativ o lună de la instalarea noului executiv, presa se abţine de la critici dure şi epitete definitive, partidele perdante îşi ling rănile şi se pregătesc discret de opoziţie, iar cei care au cîştigat preiau încet-încet puterea, se obişnuiesc cu formulele administrative şi îşi ajustează mesajele din campanie cu realitatea. La aproximativ o lună de la alegeri, starea de graţie dispare, Guvernul anunţă liniile pe care va merge, opoziţia îşi organizează atacul sau, în democraţiile mai vechi, cabinetele din umbră, iar presa începe să întoarcă pe toate feţele măsurile x sau y.

Zilele acestea se împlineşte o lună de cînd Emil Boc a devenit prim-ministru, dar cabinetul său numai de stare de graţie nu s-a bucurat. Dimpotrivă, a fost criticat sever pentru majoritatea măsurilor anunţate, fie că e vorba de îngheţarea posturilor din administraţie, de reducerea cheltuielilor pentru deplasările în străinătate sau de ordonanţa care anula cumularea salariilor cu pensiile. Cuvîntul cel mai blînd pe care l-am auzit a fost cel de "populist", în timp ce cîrcotaşii cei mai acerbi vorbesc deja despre "eşecul guvernării PSD-PD-L". Formularea e dură şi pripită, dar trebuie recunoscut că, după o lună de cînd avem un nou executiv, persistă senzaţia de improvizaţie, de lucru neînchegat, de amatorism pe alocuri.

E adevărat că situaţia generală este alta decît cea de acum cîteva luni. Din septembrie, lumea trăieşte în ritmul crizei economice. În România, acest ritm a venit mai greu. Preocupate de campanie, PD-L şi PSD s-au lansat în promisiuni îmbietoare, în timp ce PNL se mîndrea cu creşterea economică record din ultimii ani. Ca urmare, Emil Boc primeşte în braţe atît guvernul, cît şi criza pe care trebuie să o gestioneze. Şi aici apare prima problemă: într-o ţară