Mă întreb cum e să fii politician român? Să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să te uiţi la tine în lumina cianotică a neonului din baie care adînceşte orice rid şi pune în evidenţă vinişoarele sparte de pe faţă şi să te prefaci că nu s-au înmulţit. Să mai începi o zi alegîndu-ţi costumele, cămăşile şi cravatele pe care alţii îţi spun să le porţi, visînd cu ochii deschişi la momentul în care îţi vei putea trage pe tine o pereche de pantaloni vechi şi o bluză de trening sau puloverul scămoşat pe care îl porţi în casă doar duminica, cînd nu te vede nimeni.
Mă întreb de cîtă forţă interioară e nevoie ca să te urci în maşina cu şofer pe care ţi-ai dorit-o şi ai obţinut-o prin vot electronic, să stai în trafic şi să nu vezi: că lumea care trece pe lîngă tine pe trotuare exasperată şi obosită are priviri întunecate, că panourile electorale sînt toate la fel, iar textele lor adunate la un loc rotesc între ele maximum 50 de cuvinte, să nu vezi că promisiunile uimitoare ar părea penibile (a cîta oară?) chiar şi într-o carte de copii în care pînă şi un preşcolar cu intelect mediu şi-ar da seama că frazele se repetă suspect.
Mă întreb cu ce sentiment poţi să urci scările de la partid şi să dai mîna cu colegii tăi, să te atingi de palmele lor de fiecare dată, deşi poate nu-ţi doreşti asta, fiindcă îi ştii pe toţi pe dinafară, cu slăbiciuni, cu trădări, cu migrări, oameni cu care îţi bei zilnic cafeaua, în timp ce le ignori inflexiunile vocilor, ca să nu te enervezi, gîndindu-te obsesiv la ce şi cît vei plăti după ce cîştigi alegerile. Atîţia ani ai asistat confuz cum definiţia adversarului politic se modifică în timp.
Mă întreb de cîtă determinare e nevoie ca să poţi bate ţara în lung şi în lat vorbind cu ţăranii ca un ţăran, cu învăţătorii ca un învăţător sau minerilor ca un prieten vechi, fără ca vreun moment să simţi că recitalul acesta de actorie e c
