Biografiile politice sînt adesea palpitante, la modul macabru. Am parcurs, bunăoară, Le jeune Staline, de Simon Sebag Montefiore, a cărui amplă cercetare, apărută în engleză, a fost tradusă în franceză la Editura Calman-Lévy (2008). Ancheta lui SSM e condusă profesionist: documentare în arhive georgiene sau moscovite deschise recent, colaţionarea unor mărturii directe, montaj epic, pe firul timpului, situare critică, lipsită însă de orice prezumţie judecătorească. Lectura îţi demonstrează că marii paranoici ai sistemelor totalitare au profitat pe nedrept de scuzele psihanalizei: Sosso, descris aici din leagăn, pînă la preluarea puterii supreme, beneficiază de cauţiunea a tot felul de traume originare: tatăl (prezumtiv şi alcoolic) îl bate pe rupte, e complexat din pricina sănătăţii şubrede şi a unui braţ invalid etc.
Desigur că mediul în care se formează personalitatea cuiva nu poate fi subestimat şi nici scos din tabloul explicativ al faptelor. Dar cum am putea accepta supoziţia că oricare copil nefericit are cumva "dreptul" de a deveni asasin în masă, maniac al conspiraţiei şi definitiv lipsit de scrupule? Desigur că SSM nu susţine ca atare o asemenea teză. El ni-l prezintă pe tînărul Djugashvili ca pe un tipic produs al turbulenţelor sociale din aria caucaziană a unui imperiu ţarist sclerozat şi gata să cadă sub loviturile terorismului anarhist. Frapant e - dincolo de slăbiciunea Okhranei, de complicitatea baronilor petrolieri din zona Baku-Batumi sau de fanatismul extremiştilor de stînga - sentimentul că viitorul "tătuc al naţiunilor" avea realmente un Destin: e greu să înţelegi nu atît cum, ci mai curînd de ce a supravieţuit Sosso, în vreme ce atîţia alţii ca el au murit în Siberia, au încasat gloanţele cazacilor lui Nicolae al II-lea sau au fost lichidaţi, ca trădători, la comanda internă a Partidului Bolşevic? L-a protejat Dumnezeu? Întrebare cît o
