Industria de lux nu era o prioritate pentru mai marii României de dinainte de 1989. Existau doar câteva întreprinderi care se ocupau de producerea parfumurilor, a cremelor, a săpunurilor fine şi a altor produse destinate igienei.
Produsele erau văzute ca oricare altele, iar producătorii lor se numeau simplu, întreprinderi, fără a se insista pe ideea de "casă" ori de atelier artizanal. Erau produse parfumuri la Farmec (Cluj), la Miraj (Bucureşti), la Nivea (Braşov).
Octavian Sever Coifan, parfumier şi autor al mai multor lucrări de specialitate (Parfumul. Mică enciclopedie, 1.000 de parfumuri. Universul Parfumeriei – volumele I şi II) ne-a povestit cum stăteau lucrurile în această industrie aparte.
"Produsele cosmetice româneşti nu trebuie comparate cu sectorul de lux din Occident ci cu acela al produselor mass market (Avon, Coty, Revlon). Raportat la acestea, calitatea intrinsecă a produsului e aproape identică. Faţă de parfumurile de lux din acea perioadă, lipsa ingredientelor extrem de scumpe este cea care făcea diferenţa majoră, îşi aminteşte parfumierul: "Nu exista absolut deloc iasomie, trandafir, iris sau mirodenii exotice. Parfumurile româneşti sufereau la nivelul compoziţiei care nu era tot timpul subtilă şi nuanţată, iar structura parfumului era mai degrabă uniformă şi nu piramidală (note de vârf, mijloc şi fond). Tenacitatea lor era bună, dar moderată, în schimb net inferioară parfumurilor ruseşti unde exista un standard de stat care impunea numărul minim de ore de persistenţă."
"În total sunt peste 150 de parfumuri româneşti şi ape de colonie într-o paletă largă de preţ, de la cele extrem de ieftine până la casetele cadou imitând cristalul. De notat că nu toate ajungeau în «comerţul socialist» al marilor oraşe, iar uneori, pe Litoral, puteau fi cumpărate ediţii speciale", îşi aminteşte Coi
