Ianuarie 1989, prima lună din ultimul an al "Epocii de Aur". O iarnă grea în care toţi tremuram de frig. Dar şi de frica Securităţii. O Securitate omniprezentă care ne asculta telefoanele, ne urmărea chiar şi în momentele cele mai intime ale vieţii şi, în general, ştia absolut tot despre toate.
O caracatiţă imensă, slujită de securiştii care păreau atotputernici, nişte lei-paralei ce ţineau sub control absolut tot ceea ce mişca în ţara asta. Sau, cel puţin, aşa ne închipuiam. Dar pe atunci, fără ca noi să fi ştiut vreodată, în chiar inima "sistemului", acţiona Maricica. Nu, nu era un superspion şi nici vreun agent sub acoperire, trimis de duşmanii Patriei să demoleze Securitatea din interior. Nici pomeneală. Era o simplă casieriţă care a reuşit însă ceea ce nimeni nu şi-ar fi închipuit vreodată că ar fi posibil: a jefuit visteria celei mai temute dintre instituţiile statului comunist. Şi nu a făcut-o ca-n filme, printr-un plan sofisticat, organizat minuţios, în cele mai mici amănunte. Nu! A fost o găinărie simplă care, în mod cu totul neaşteptat, a funcţionat fără probleme timp de două cincinale. Două cincinale în cursul cărora Maricica a delapidat din conturile Securităţii o sumă uriaşă pentru acele vremuri: aproape un milion şi jumătate de lei. "Operaţiunea" a început în primăvara anului 1978, într-un moment în care, probabil, generalului Ion Mihai Pacepa nici măcar nu-i trecea încă prin minte să "defecteze" în Occident. În anii care au urmat, căpeteniile Securităţii s-au schimbat rând pe rând, de la Doicaru, la Pleşiţă ori Iulian Vlad. Pe Maricica nu a clintit-o însă nimeni. Iar ea şi-a văzut liniştită de treabă.
Anul 1989 a început pentru judecătorii Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, în nota obişnuită: câteva sentinţe pronunţate în dosare mai vechi, privitoare la infracţiuni comise de soldaţi. Monoto