Sorin Ioniţă: "Dacă lucrezi într-o firmă privată, iar şeful vine într-o zi şi îţi pune în braţe un laptop, pentru uzul tău exclusiv, presupun că sari într-un picior de bucurie, pe măsură ce colegii se înverzesc de ciudă."

Oricum, nu-ţi dă prin cap să te superi, m-aş gândi. Ei bine, am aflat cu surprindere că la stat se întâmplă pe dos: dacă angajatorul îţi pune la dispoziţie un PC ca să munceşti cu el, se pare că eşti în dreptul tău să te enervezi şi să ceri un supliment de leafă: celebrul spor de calculator de 15%.

Nu ştiu care era logica iniţial, dacă o fi fost vreuna, deoarece înainte de asta n-am auzit niciodată de sporuri de creion, de servietă, de lopată sau de cretă şcolară. În general, se considera că la intrarea într-o profesie se cam ştia cu ce te ocupi, care sunt instrumentele, salariul era proporţional cu condiţiile de lucru, iar dacă acceptai acest pachet de beneficii şi servituţi, însemna că ţi-a convenit oferta; dacă nu, nu. S-o fi gândit poate careva pe vremea ecranelor cu tub catodic că radiaţia lor oboseşte ochiul pe termen lung. Dar în ultimii ani, de când cu tehnologia LCD, această umbră de motiv a dispărut. Asta teoretic, dar nu şi în practică, pentru că la stat e mai adevărat ca oriunde că orice măsură provizorie devine definitivă.

Aşa că, în timp, profitând de neatenţia noastră, sistemul de sporuri s-a tot umflat - de solicitare neuropsihică (50%), de confidenţialitate (15%), de antenă pe clădire (15%) etc. -, ajungând ruinător pentru buget. Sunt sigur că, luaţi la bani mărunţi, iniţiatorii acestor măsuri ar oferi pretexte punctuale, dar nimeni nu e în stare să justifice întregul, care e aberant. Vorba lui Voltaire: niciun fulg de zăpadă nu-şi recunoaşte responsabilitatea pentru avalanşă. În loc de măriri de lefuri făcute cinstit şi pe faţă, că de fapt asta se vrea, recurgem la procedee puerile de furat sin