Istoricele aniversări, numărate în cifre rotunde (Unirea Principatelor, Revoluţia din Decembrie), asociate cu sărbătorile religioase de început de an, au înghesuit pe scenele patriei politicieni şi, acolo unde a fost cazul, ierarhi. Politica s-a maimuţărit cât a putut, a ţinut discursuri şi s-a bâţâit în ritm de geamparale prin pieţe. O artificialitate găunoasă, izbânzile poporului interpretate la trompetă.
Între atâţia agamiţi dandanache şi miţe baston atrăgea atenţia, prin chip, ţinută sobră şi distanţa aşezată între el şi abundenţa derizoriului, Patriarhul Daniel. Mi-am protejat cât am putut urechile la discursurile politice. Am ascultat însă cu interes rostirea Înalt Prea Fericitului la încheierea slujbei de Bobotează. O frază m-a făcut să tresar: Nu criza economică e marea nenorocire, ci criza de umanitate. Ce vrea să ne spună oare păstorul care diriguieşte ortodoxia română?
Duminică, sătul de un Bucureşti cenuşiu şi ud ca un şobolan ieşit din canale, m-am îndreptat spre o mănăstire de la marginile bătrânei metropole. Am ales Cernica, unde mergeam adesea cu copiii mei, când erau mici. Aveam şi un motiv special. Pe 26 ianuarie, mama ar fi împlinit 80 de ani. Îi dădeam în această zi, când naţia era obligată să serbeze pe altcineva, un telefon de felicitare. Mama îmi răspundea fericită că n-am uitat-o. Azi nu-i mai pot spune la mulţi ani. Port în maşină un mănunchi de lumânări pe care intenţionez să le aprind pentru mama, tata, bunici, pentru toţi cei din neamul meu care sunt acum mai mulţi dedesubt decât deasupra. Din păcate, la Cernica, decăderea sufletească a poporului meu mi s-a arătat în toată grozăvia ei. Imensa coadă de maşini de la intrare mi s-a părut iniţial un semn de pioşenie a românului care ia duminica drumul sfintelor lăcaşe. Curând însă îmbulzeala a devenit vacarm. Claxoane, înjurături, şoferi coborând agitaţi de la v
