"Exilul nu ni l-am ales, ci ne-a fost dat", spusese, deosebit de inspirat, Gheorghe Zamfir, bardul recunoscut al cântecului românesc. Nimic mai adevărat! Odată pornit pe drumul greu al Golgotei morale, la Viena, în ianuarie 1989 am decis să-mi aduc contribuţia modestă alături de mulţi alţii la reînnoirea socio-politică a ţării. O decizie luată cu convingerea celui încredinţat că nu va fi singur nici în exil, dar mai ales acasă, adică în România", ne mărturisea Liviu Turcu referitor la decizia sa de a nu mai reveni în ţară din misiunea temporară în care fusese trimis la Viena, în ianuarie 1989.
Un memento personalizat al acelor zile hotărâtoare de ianuarie (24, ziua pregătitoare deciziei de a rămâne în Occident, şi 25 ianuarie, ziua propriu-zisă a marii decizii, ne creionează perfect trăirile lui Liviu Turcu şi tăria cu care şi-a dus la bun sfârşit planul).
"Viena, 24 ianuarie:
Sunt aici de şase zile, dar avalanşa de probleme şi evenimente îmi dă senzaţia unei extraordinare comprimări a timpului. Mă lupt cu un început de gripă, iar vremea mohorâtă, rece, umedă şi fără zăpadă pare să fie laboratorul ideal de cultură a virusurilor gripali. Clădirea ambasadei e în ton la capitolul căldură cu birourile noastre, adică e aproape la fel de frig. Semn de «solidaritate» cu austeritatea celor de acasă şi execuţie ireproşabilă a indicaţiilor «comandantului suprem». Nu de alta, dar ochiul stăpânului veghează, iar ambasadorul Cocirlă, activist de partid de sorginte universitară şi fost primsecretar de judeţ, nu vrea să fie rechemat prematur în «paradisul visului de aur».
Revăd agenda operativă. Ofensivă de proporţii pe toate liniile. New York Times titrează: «Primăvara vieneză, iarna pragheză». Reţin pasajul: «La numai o oră după angajamentul luat la Viena de a respecta dreptul cetăţenilor de a contribui la promovar
