România pare o ţară în totalitate pe ducă. La 20 de ani de la Revoluţie, parcă nici nu mai avem reacţii la nedreptate, la abuz, la încălcarea dreptului la viaţa privată, la intimitate. Cel mai amar e că vocala societate civilă de la televizor, ce are în fişa declarată a postului contracararea oricăror măsuri menite a suprima drepturile individului, e moartă; cu mici, foarte mici, dar notabile excepţii.
În cazul Legii 298/2008, privind stocarea pe şase luni a datelor despre convorbirile telefonice, SMS-uri şi e-mail-uri, doar trei ONG-uri au reacţionat vehement, denunţând încălcarea Convenţiei drepturilor omului. Trist este că multe dintre tăcutele fundaţii – ce se ocupă de regulă cu făcutul şi desfăcutul guvernelor – strigă-n gura mare după celebrul 2% din impozitul pe venitul global. Şi n-am auzit să refuze donaţiile de la cei cărora le sunt încălcate drepturile prin această lege, dar care poate-şi pun speranţe că mai există cineva care să-i reprezinte. Şi asta pentru că abuzul, oricând posibil în lipsa unui control democratic real, conduce la creşterea suspiciunii publice privind problemele legate de ascultările ilegale, realizate sub acoperirea convenabilă a sintagmei "securitate naţională". Şi generează, de multe ori, teme false de dezbatere şi făcături pe care doar transparenţa şi comunicarea onestă le pot demonta.
Societatea civilă a murit pe altarul legii privind stocarea informaţiilor legate de comunicarea telefonică şi pe internet. Din lunga listă a organizaţiilor neguvernamentale din România, doar trei au reacţionat în momentul intrării în vigoare a Legii Big Brother. Restul au ignorat subiectul. Multe din aceste ONG-uri însă primesc sponsorizări, celebrul 2% din impozitul pe venitul global, şi de la cei cărora le sunt încălcate drepturile prin această Lege.
Vocalele Apador-ch, Freedom House,