La 150 de ani de la Mica Unire, sărbătorită pe 24 ianuarie cu fast la Iaşi şi la Focşani, oraşele simbolice ale unui act istoric, România profundă şi-a trăit nestingherită “încremenirea”: la Gura Văii, satul legendarului Moş Ion Roată, oamenii şi-au mai adus aminte puţine, într-o lume în care viaţa de azi pe mâine pare să fixeze coordonatele unui cotidian imund, care şi-a pierdut orice speranţă. Unde se află România, la un secol şi jumătate de la momentul care i-a oferit identitatea ca stat-naţiune? Sursa: Rompres
1 /.
La începutul lui ianuarie 1859, cancelariile occidentale “citeau” pe harta geopolitică a estului european două entităţi statale: Moldova şi Valahia (convenţional, Ţara Românească). Câteva săptămâni mai târziu, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza impunea în Balcani o nouă naţiune: România.
Cine suntem?
EVZ vă propune un exerciţiu de imaginaţie, oricât de ciudat şi de inutil ar părea el. Să ne închipuim, pentru câteva minute, că “Mica Unire” ar fi sfârşit la terminarea mandatului încredinţat lui Alexandru Ioan Cuza (după cum se şi stabilise iniţial). Unde ar fi fost astăzi în România? Cine ar fi fost moldovenii? Cine ar fi fost muntenii?
Tindem să credem că avem motive suficient de puternice încât să ne considerăm o naţiune unitară. Întotdeauna însă, reperele precise ale identităţii româneşti rămân invizibile. De fapt, ele există în chiar “marile evenimente” pe care cărţile noastre de istorie le-au popularizat: revoluţiile paşoptiste, Mica Unire, 1 decembrie 1918, august 1968 etc. Ele sunt astăzi imagini ale românismului de pretutindeni, evenimente fără contururi precise, dar cu scopuri clare: acelea de a stimula ego-naţionalismul şi de a oferi pildele atât de necesare unui popor cu puţine repere şi un noian de mituri.
Dezbaterea pe care v-o propune EVZ nu este una trasată de-a lungul
