Spectacolul regizat de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic din Bucureşti are de toate: o scenografie de excepţie, videoproiecţii, teatru-dans, momente de musical şi actori buni. Dar „Furtuna” are şi momente în care se transformă într-o ploicică deloc ameninţătoare, în urma căreia se pare că nu va ieşi vreodată curcubeul. Spectacolul este atât de puternic la nivel vizual încât, de multe ori, pune chiar şi textul lui Shakespeare în umbră. Publicul priveşte fascinat tot ce se întâmplă pe scenă, tentat să nu rateze nimic.
De bine
Punctele tari ale piesei regizate de Cătălina Buzoianu se mulează pe textul bine tradus de Ioana Ieronim. Povestea îşi păstrează limpezimea şi coerenţa, fiind uşor de urmărit şi nu primeşte ca balast un vocabular emfatic.
Cu textul foarte ludic deja în buzunar, Cătălinei Buzoianu nu-i mai rămâne decât să jongleze cu imagini de un dinamism exaltant. Şi reuşeşte să creeze o atmosferă de basm, mixând fericit două lumi, realul cu imaginarul.
Foarte elocvent din punct de vedere cinematografic, cu o coloană sonoră pe măsura imaginii (instalaţia de sonorizare nu are cusur), spectacolul beneficiază de o scenografie care te lasă cu gura căscată. Opt ecrane mobile reprezintă fundalul pe care se sprijină jocul actorilor.
Deoarece acţiunea este plasată pe insula Stromboli, ele sunt permanent umplute cu imagini care se schimbă în funcţie de starea de spirit a personajelor sau de locul acţiunii. Valurile mării lovesc uşor stâncile, vulcanii sunt în plină erupţie, pădurile tropicale înverzesc scena.
Cele opt ecrane mobile se transformă şi în oglinzi care se aruncă introspectiv în interiorul personajelor şi le prezintă deformat chipurile. Deasupra panourilor, o hologramă înfiorătoare cu chip de femeie scrutează insula de pe scenă, pândindu-i, dintr-o altă dimensiune, pe oameni (g
