Menită să sfârşească rapid ca o uniune personală sub domnia singulară a lui Cuza, România a reuşit “să-şi împlinească destinul”. A existat el însă cu adevărat? Sursa: Wikipedia
Ceea ce este sigur: istoria a fost blândă cu “Mica Unire”. O clasă politică construită în laboratoarele paşoptiste plus sprijinul unei mari puteri europene, Franţa, şi încă ceva, domnia lui Carol I, au alimentat, după 1866, instalaţia identitară a unui vis elitist pus în funcţiune de domnia lui Cuza.
România a fost, la început, formula magică a unei generaţii şcolite în capitalele occidentale şi virusate de spiritul naţionalist. Târziu, ea a devenit cu adevărat o ţară, deşi statul român post-1859 n-a fost niciodată extrem de preocupat în a-şi crea punţi de legătură cu subiecţii săi, cetăţenii.
Schimbarea s-a produs după Primul Război Mondial, când alipirea Transilvaniei şi a Basarabiei au impus reevaluarea unei identităţi: cea românească. Aşa a început, după Marele Război, o nouă epocă: una în care statul-naţiune a încercat să-şi lege poporul, oferindu-i votul universal, un sistem de educaţie uniformizat şi servicii sociale.
Timpul n-a avut însă rabdare la mijlocul celui mai criminal secol din istorie. Pasiunile naţionaliste au degenerat, iar lumea s-a înecat într-un război de coşmar, din care avea să iasă profund traumatizată. România monarhică nu avusese destul de timp să schimbe fondul profund al unei ţări care a acceptat rapid dictatura comunistă şi “republica populară”.
“Poporul a făcut Unirea”
Un paradox: România de astăzi, ca suflu identitar, datorează socialismului de stat aproape totul. Generaţii întregi ştiu “ce trebuie ştiut” de Mihai Viteazul, de Nicolae Bălcescu sau de Alexandru Ioan Cuza pentru că ei au servit unui scop precis: strângerea naţiunii în jurul unor “figuri” care să ordoneze, cronologic, o aspi
