Într-una din sălile de judecată ale Judecătoriei Târgu-Mureş, oamenii, avocaţi, reclamanţi, pârâţi, martori sau curioşi ca mine asistă la derularea cauzelor aflate pe rol. Într-un dosar se cere uneia dintre părţi să prezinte rovinieta. Deduc, pentru că nu am fost de la început în sală, că este vorba de o plângere contravenţională. Avocată se arată contrariată de solicitarea instanţei. „Rovinieta e un autocolant. Cum s-o aducem?”, întrabă aceasta. După încă 5 minute de discuţii pe temă se lămuresc părţile că e vorba de factura fisclaă sau de bonul, sau, mă rog ceva care să arate dacă respectiva rovinietă era valabilă la momentul constatării contravenţiei. Se amână.

Următorul dosar pare mai interesant, uzucapiune şi trebuie să se interogheze o persoană. Persoana e de la ţară şi nu prea înţelege limba română aşa că i se explică, mai popular întrebările şi se lămureşte problema, dar acum nu se găseşte o hârtie. Nu e mare lucru, avocatul săritor răsfoieşte repede dosarul şi gata. Acum urmează un caz greu. E un dosar vechi, de cinci ani şi, în tot acest timp procedura de citare nu a putu fi efectuată pentru că o parte e în Austria şi nu vrea să semneze de primire. A transmis cică prin rude că nu vrea să aibă nimic de a face cu toată tărăşenia şi să fie lăsată în pace. Ei ce să facem, un ultim termen şi dacă reclamantul nu furnizează adresa corectă cauza se suspendă, adică rămâne în aer.

La final, un divorţ mic, micuţ. De fapt neînţelegeri pe programul de vizitare a copiilor. Un avocat, mai fistichiu, nu a precizat exact orele de vizită. Se uită în dosar, nu, nu sunt puse orele. Instanţa îi spune că a următorul termen trebuie precizate exact orele de vizită. În timp ce avocatul se întoarce la locul lui preşedintele de şedinţă dictează acelaşi lucru grefierului. Din mers avocatul spune, „am înţeles, am înţeles, eu sunt pe recepţie.”

Într-una din sălile de