Vladimir Tismăneanu: "Ceea ce s-a petrecut acum două decenii, în acel furtunos şi miraculos an 1989, a însemnat de fapt finalul comunismului european şi, prin extensie, al leninismului ca fenomen planetar."

Evident că a mai durat până la colapsul URSS în decembrie 1991. Nu neg că mai există formaţiuni comuniste, că există încă state care invocă ideologia marxistă drept doctrină oficială, dar este vorba de un marxism ceremonial, ritualizat, fără vreo legătură cu practicile politice şi economice concrete (China, Vietnam).

Am scris pe larg despre aceste chestiuni. Cine va dori să cunoască analizele mele legate de rolul societăţii civile şi al intelectualilor critici în descompunerea sistemelor ideocratice de tip leninist poate citi lucrarea mea, „Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel“, apărută în engleză în 1992 şi tradusă de Alexandru Vlad la Polirom (ediţia a doua, cu o nouă prefaţă intitulată „Sfârşitul iluziilor“, a apărut în 2007). Ceea ce trebuie subliniat din capul locului este faptul că anul revoluţionar 1989 prezintă similitudini şi diferenţe semnificative în raport cu momente cruciale precedente, aşadar în raport cu eforturile de reforme şi transformare din 1956 şi 1968. Să menţionăm aici agravarea crizei interne a sistemului comunist în toate statele Europei de Est şi Centrale. Era vorba nu doar de o prelungită criză economică şi politică, ci de una care afecta în chip autodistructiv capacitatea acestor regimuri de a mai configura un sens al viitorului.

Demoralizarea era evidentă pentru oricine avea ochi de văzut. Mai ales după 1975, în mare măsură ca parte a ceea ce s-a numit „efectul Helsinki“, s-a produs disoluţia monolitului ideologic dominant şi s-a adâncit până la a deveni incurabilă criza de legitimitate a sistemului. Au scris pe larg despre aceste lucruri o serie de gânditori asociaţi iniţi