S-a întîmplat să fiu, la începutul lui ianuarie, în Tokyo. Nu eram acolo pentru prima oară, dar, ca de fiecare dată, am fost şi acum uimit şi cam neplăcut impresionat de politeţea japoneză. E mai rău decît în America, unde zîmbetul lipit de faţa fiecăruia m-a indus întîi în eroare, crezînd că mi-e adresat, mai ales cînd îl vedeam pe faţa vreunei femei drăguţe cu care mă intersectam. Aici, în Japonia, fiecare se înclină pînă la pămînt, chelneri sau vînzători fug cu paşi mici să-şi facă treaba şi toţi rostesc mecanic, fără să se uite măcar la tine, aproape întruna, nişte formule de politeţe care nu se ştie pe cine ar trebui să fericească. Iniţial te păcăleşti, crezi că pentru tine sînt urările; apoi constaţi că le repetă cu regularitate în timp ce trebăluiesc prin magazin. E o politeţe nenaturală, de roboţel programat să fie curtenitor. Dar, curios lucru, aceiaşi japonezi transplantaţi în mediul european – stewarzii de pe liniile aeriene care leagă Europa de Japonia, de exemplu – părăsesc imediat conduita aceasta şi se adaptează din zbor stilului occidental. Nu e, aşadar, ceva asumat şi interiorizat, ci o simplă conduită învăţată de care, har Domnului, se pot dezbăra rapid. O politeţe şi o curtoazie inumane care, în loc să apropie, sperie şi resping. „Şi oamenii secretă inumanul. Dacă privim, în anumite momente de luciditate, aspectul mecanic al gesturilor lor, pantomima lor lipsită de sens, tot ceea ce ne înconjoară ne pare stupid. Un om vorbeşte la telefon după un perete de sticlă; nu-l auzim, dar îi vedem mimica de neînţeles: ne întrebăm pentru ce trăieşte.“ Mi-am adus aminte de fragmentul acesta din Mitul lui Sisif uitîndu-mă zi de zi la tinerii japonezi înghesuiţi în trenurile din Tokyo. Mîinile nu le aveau astîmpăr. Agile, manevrau fără întrerupere telefoanele mobile sau alte aparate cu ecran a căror denumire nu o cunoşteam. E drept, nu vorbea nimeni – res