Ioan Gottlieb a trăit în lagărele naziste orori incredibile, şi-a pierdut acolo tatăl şi bunicii, a trecut prin momente-limită şi a trăit, luni în şir, cu mirosul morţii în nări. Evz.ro vă oferă astăzi ultima parte a poveştii unui profesor universitar ieşean victorios în lupta cu hidra Holocaustului. Sursa: evz

Pe 21 ianuarie 1945, Ioan Gottlieb împlinea 16 ani. Vârsta la care băieţii joacă fotbal, visează şi se îndrăgostesc nebuneşte. Pentru Janos însă, era doar o aniversare în condiţiile imposibile ale lagărului. Şi încă ceva: tatăl lui se spânzurase cu doar zece zile în urmă. Povestea e neromanţată şi crudă. Lui Gottlieb îi era, de ziua lui, pur şi simplu, foame.

S-a dus la şeful infirmeriei ca să-i ceară ceva de mâncare. Acolo, însă, a dat peste un subofiţer SS. „Cum la repezeală nu mi-a venit nicio minciună mai bună decât adevărul, i-am spus scopul vizitei. ‚Vino cu mine’, mi-a zis. Am fost convins că totul avea să se sfârşească acolo”, rememorează profesorul. Eroii buni şi anonimi răsar fără explicaţii şi fără motiv, chiar şi în mijlocul iadului nazist: „M-a dus lângă magazia de alimente, şi-a exprimat regretul că era închis, dar alături a găsit pâine şi mi-a dat una întreagă, adică echivalentul a opt porţii”.

Gottlieb nici nu mai ştie astăzi dacă s-a bucurat sau nu. Lumea era atât de schizofrenică încât s-ar fi aşteptat ca în clipa secundă zâmbetului să urmeze teribilul. N-a fost aşa. În ziua în care a împlinit 16 ani, Ioan Gottlieb a mâncat o pâine întreagă şi a supravieţuit încă o zi. Era cel mai frumos cadou pe care îl putea primi.

Viaţa ca o pradă

Cât timp tatăl său a trăit, Ioan Gottlieb s-a simţit răspunzător să trăiască. Moartea părintelui a însemnat pentru tânărul evreu că nu mai există raţiuni suficiente pentru a continua. Viaţa nu mai era un câştig, nu mai era o pierdere. Lângă Gottlieb se