Doina Ruşti a publicat pînă în prezent trei romane. Omuleţul roşu (2004) a fost primit cu entuziasm, reţinut de o parte a criticii de întîmpinare, ba chiar a „beneficiat“ şi de „raderi“ fără drept de apel, dacă ne amintim reacţia vehement negativă a lui Alex Ştefănescu. A urmat Zogru (2006). Şi a început o nouă etapă. Dacă pînă atunci se vorbise despre autoare cu o oarecare generozitate de care beneficiază de regulă debutanţii mai răsăriţi, despre cel de-al doilea roman nu s-a scris decît cu entuziasm autentic. Şi pe bună dreptate. Doina Ruşti a sărit peste mai multe trepte valorice, ajungînd foarte repede în vîrful ierarhiei. Personal, consider romanul Zogru una dintre realizările notabile ale prozei noastre postdecembriste, în ciuda faptului că există acolo, între cele două planuri mari ale naraţiunii, un dezechilibru structural, un viciu de construcţie despre care nu este cazul să vorbesc aici. Poate cu altă ocazie. Important este că Zogru a deschis un nou drum în literatura română a ultimilor ani, un drum pe care, iată, autoarea păşeşte din nou, nu pentru a-şi bătători propria cale, ci pentru a dovedi mai multă personalitate şi anvergură. Realul în oglinda fantasticului Fantoma din moară (Polirom, 2008) este, din punctul meu de vedere, cea mai bună scriere de ficţiune apărută anul trecut, şi asta, în condiţiile în care romanul aplaudat la unison, Zilele regelui de Filip Forian, a apărut cam în acelaşi timp. De data aceasta, Doina Ruşti propune un proiect mult mai ambiţios ca desfăşurare narativă, ca structură şi modalitate de expresie. Reînvie şi, în acelaşi timp, inventează o lume romanescă. Readuce în literatură satul românesc prin nişte secvenţe temporale ce se circumscriu unui interval de circa 100 de ani. Mărunta localitate Comoşteni pare a fi locul unde se desfăşoară la scară redusă istoria unei naţiuni, tot aşa cum Macondo al lui Gabriel Garcia Marq