Domnul ministru se trezeşte devreme. Ştirile, telefoanele, problemele familiei îi dau bătăi de cap încă de la prima oră. Fixul îi sună: „sînteţi în direct“. Spune ceva despre problemele apărute, dar nu mai ştie dacă politic e corect sau nu, în acord sau în dezacord cu linia politică. Transpiră, dar vorbeşte apăsat. Nu vrea să-şi trădeze emoţiile, vrea doar să dea bine la ascultători. Nici să se bărbierească nu poate, darmite să-şi savureze în tihnă cafeaua, alături de cei dragi. Pleacă de dimineaţă, cu noaptea în cap. Telefoanele-i ţiuie, gălăgia străzii îl stresează, pietonii îl enervează. Nici gazetele, aduse de şofer, nu le poate parcurge în tihnă. Traficul îi îngreunează deplasarea. Ar vrea şi el girofar, dar nu e în misiune. Înainte de desemnare, totul i se părea grandios: secretare zîmbitoare, trupe de protecţie, divizii de vasali. E la prima experienţă. Ministeriatul nu e o sinecură, aşa cum ar fi meritat. Gîndurile nu-i dau pace. Dar ce, mai poate să gîndească? În jur e un vacarm de nedescris. Nu mai are voie să meargă cu bicicleta, nici cu metroul. Rangul nu-i mai permite. Era, înainte de învestire, un om normal. Putea ieşi în parc cu căţelul, era liber să facă ce vrea. Să meargă la firmă, la bancă, să negocieze contracte. Şi să se urce în „patru ori patru“. Acum, totul s-a schimbat: nu în bine, cum s-ar fi aşteptat, ci în rău. Pînă şi vecinii îl apostrofează, de parcă el ar fi de vină pentru degradarea vieţii, pentru căderea cursului monedei şi pentru criza economică mondială. Nu se mai recunoaşte. Dintr-un om calm a ajuns un om cu nervii la pămînt. Nimic nu-i mai convine. Ajuns la minister, este primit cu salutul degetelor lipite de chipiu. Gardienii îi fac reverenţe. Nu se mai uită în spate, ca în prima zi. Acum ştie că el este autoritatea. Sau autoritatea supremă, cum zic tautologic colegii linguşitori. La ce foloseşte funcţia cînd am numai obliga