În Zogru, romanul din 2005 al Doinei Ruşti (al doilea – după Omuleţul roşu), un personaj cu nume oarecare, Andrei Ionescu, descendent dintr-o veche familie valahă, scrie o carte cu titlul Fantomele mele. În Fantoma din moară, secvenţe din istoria unei mici comunităţi rurale se aştern ca de la sine pe hîrtie (de fapt, ca să fim exacţi, iniţial pe un site, www.stafia.ro), dictate de o entitate ocultă şi semnate de un cvasianonim, Florian Pavel. În ambele cazuri nu s-ar putea arăta cu precizie cine este acela care (trans)scrie/ povesteşte sau dacă nu cumva autorul ficţiunilor cu pricina este el însuşi scris de către o instanţă „fantomatică“. Această ambiguitate defineşte latura autoreferenţială a prozei Doinei Ruşti, trasînd liniile unei po(i)etici metatextuale deloc convenţionale. Doina RUŞTI, Fantoma din moară, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2008, 432 p. Reabilitarea Poveştii şi a mimesisului realist Aici, mistica postmodernistă a textului care generează realitatea sau a realităţii privite/citite ca un imens text ficţional (loc comun în proza ultimelor decenii) capătă substanţă prin faptul că acceptă simultan „teza“ contrară: realitatea precedă textul şi, mai mult, îl modelează, îl condiţionează. Se întrevede în filigranul romanului de faţă şi o neostentativă „teorie“ a impersonalităţii Poveştii: nu contează în mod esenţial cine o (tran)scrie, plasma din care emerge ea este un inconştient colectiv definit în maniera unui Jung – ficţiunea literară adună fantasme ale unei comunităţi, se hrăneşte din spiritul unor locuri, fiind, ca şi textele sacre, „inspirată“, „dictată“... Şi iată cum mistica Autorului se deplasează încet-încet înspre o mistică a Poveştii. Şi, la un alt nivel, înspre un soi de mistică a Realităţii ce trebuie reconstruită şi retrăită cît mai fidel; ceea ce nu devine posibil fără o întoarcere – dacă nu în registru grav, cel puţin î