În ziua de 11 februarie 2008, o veste cel puţin năucitoare a alarmat lumea amatorilor de artă: o colecţie privată din Elveţia fusese jefuită. Două dintre cele patru tablouri cu semnături ilustre (Monet – Maci lîngă Vétheuil, 1879 şi Van Gogh – Crengi de castan înflorite, 1890) au fost totuşi recuperate, la scurt timp, într-o parcare din apropiere. Celelalte pînze, în schimb (Contele Lepic şi fiicele sale, pictată în 1871 de Degas, şi celebra Jiletcă roşie din 1889 a lui Cézanne), rămîn în continuare de negăsit. Primul efect al acestui rapt odios a fost închiderea, pentru mai multe luni, a instituţiei prejudiciate. Al doilea, activat odată cu redeschiderea, a fost transformarea ei într-un soi de redută; nu ai acces la colecţie fără o prealabilă notificare şi în absenţa unui grup gata constituit, iar pentru publicul larg muzeul este deschis, în baza unei liste, doar în prima zi de miercuri a fiecărei luni, începînd cu orele 15.00; suplimentar, preţul biletului s-a dublat, ceea ce face din Fundaţia „Emil Bührle“ cea mai scumpă delectare muzeală din Zürich (şi probabil din întreaga ţară). Pentru mine, cel puţin, a fost o experi-enţă interesantă. Am fost vag nedumerit de ritualul intrării – nu doar uşa imobilului, dar şi grilajul porţii se deschideau abia după ce numele îţi era găsit în registru. Am ascultat o vreme explicaţiile furnizate de ghid; în sfîrşit, m-am desprins de grup pentru a-mi construi propria relaţie cu acel spaţiu. Expresia arhitecturală a stabilimentului pare în dezacord cu programul. De fapt, muzeul se află într-o vilă comun-burgheză de pe Zollikerstrasse 172, în imediata vecinătate a locuinţei lui Emil Bührle (1890-1956), achiziţionată în 1940 tocmai pentru adăpostirea colecţiei. Specificul locului se conturează prin colocviul intim dintre spaţiul restrîns şi densitatea de piese cu adevărat valoroase. În încăperile celor trei niveluri sînt în