Cu un an înainte de Revoluţie, socrii mei au plecat într-o excurse în Cehoslovacia. S-au pregătit sufleteşte pentru acest periplu, ştiut fiind că, printre destinaţiile turistice accesibile românului trăitor într-o eră de mare avânt a economiei, Cehoslovacia era tărâmul mult visat.
Într-adevăr, locuri frumoase, oameni prietenoşi, dar şi cumpărături pe măsură. Printre ele, rămase de poveste, un set de whisky din cristal de Bohemia (ce dacă nici nu se putea concepe apariţia pe rafturile magazinelor nici măcar a unei singure sticle de whisky) – în care s-au pus ani de-a rândul coniac, ţuică sau lichioruri – şi un set de cuţite cu mâner alb. După aproape 20 de ani, din set au mai rămas doar sticla şi patru pahare, dar cuţitele taie la fel de bine ca şi atunci. Se pare că ştiau cehoslovacii cum să-şi facă treaba!
Aşadar, românii se întreceau care pe care să ajungă la Praga, bucurându-se de ospitalitatea confraţilor noştri în ale "credinţei politice". Pe de altă parte, şi cehoslovacii erau aşteptaţi cu braţele deschise şi mesele întinse, ca să spunem aşa. Şi cum bucătarii şi directorii de restaurante trebuiau să fie gazde desăvârşite, care să intuiască aşteptările oaspeţilor, "Ghidul orientativ – Preferinţe şi obiceiuri culinare pentru grupuri de turişti", editat de Ministerul Turismului, a făcut în doar zece pagini radiografia culinară a cehoslovacilor călători prin România.
Aflăm astfel că există o mare asemănare între bucătăria cehoslovacă şi cea a celorlalte state din Europa Centrală (că doar sunt surori, nu?). Preparatele sunt simple (ingredientele, acelea care se găsesc), sobre (cine s-ar fi gândit să ceară la dejun icre negre sau muşchi de vită Stroganoff?!), dar consistente (atunci când se aşază cineva la masă mănâncă din toate, fără reţinere, că nu de fiecare dată se simte ca "Alice în Ţara Minunilor").
@
